Lilica era mai mare decât mine cu trei ani. Locuia la un etaj inferior, în blocul urât din Melinești.

Clădirea cu patru etaje părea un șobolan imens, cu zeci de ochi care mă priveau fix. Rareori ieșeam afară singură, așa că mă duceam la Lilica. Era frumoasă, înăltuță, slăbuță și cu părul lung până la brâu. Îi împletea mama ei două cozi groase ca niște funii.

Îmi plăcea de ea pentru că orice prostie i-aș fi propus, ea accepta bucuroasă. Dacă îi ziceam să aruncăm cu cartofi de la fereastră, era de acord. Dacă îi spuneam să ne luptăm cu păpușile, ne băteam până le rupeam capetele. Dacă o rugam să dăm drumul la apa de la cadă și să intrăm îmbrăcate, accepta.

Ne uitam împreună la desene animate, la Mihaela, ne dădeam cu ruj roșu pe ochi, pe buze, pe brațe (desenam rachete) și mă lăsa să sar în patul ei până oboseam. Ce bucurie pentru o fetiță de patru ani!

Lilica avea un recamier cu arcuri nemaipomenite (au fost până le-am „aranjat” eu!) care te aruncau sus de tot. Părinții ei se supărau de fiecare dată când o vizitam și, credeți-mă, nu pricepeam de ce. Ce marecrimă făceam? 😉

Mama ei îl oprea pe tata mereu:
„Mă, Pompilică, mă! Spune-i tu să fie mai cuminte, o învață la rele pe Lilica mea care-i cuminte ca un înger. Unde-o pui, acolo stă! Cum vine nebuna de fiică-ta, parcă bagă dracii în fiică-mea. Tu știi că mi-au mâzgălit pereții cu ruj? Au desenat pe tot holul floricele și prințese care se pișe cu jet și au țâțe pe cap? Nu mai zic de faptul că tot fiică-ta mi-a vărsat toată făina pe fereastră, ca să ningă afară! De unde-i vin, domne, ideile astea?!”

Tata abia se abținea să nu izbucnească în râs. „Sărut-mâna, daa. O să vorbesc cu ea…”

Mama Lilicăi nu se oprea din reclamații. Punea mâinile în șold și își mai aducea aminte de câte ceva:
„Ți-am zis că au deșertat tot șamponul în cadă, să facă nori? Auzi tu!! Fiică-ta crede că norii sunt din spumă. Mi-au distrus casa! L-au inundat pe vecinul Păncică, ăla mă pune să-i zugrăvesc baia acu. Păi se poate?”

În fine, n-o mai lungesc cu reclamațiile femeii. Tata m-a certat, de formă, și mi-a explicat că nu e bine ceea ce făceam, că trebuie să fiu mai cuminte, să desenez pe hârtie, nu pe pereții oamenilor.

„Dacă nu mă asculți, nu te mai las la Lilica! Și nici pe ea la noi n-o mai primesc!”

Îmbufnată, am promis că o să fiu cuminte. Dar până a doua zi, am uitat, doar mă știți! 🙂

Și, pentru că era vară, mi-a venit ideea să împodobim bradul. Lili avea unul din plastic. Bun! Scoatem cu greu bradul dintr-o debara, căutăm globurile, beteala și… hopaaa! Ce sunt astea?

Lilica avea lumânărele adevărate, roșii, galbene, albastre sau argintii, din acelea care se prindeau de crenguțe cu clipsuri de metal. „Aaa, uuuuu, ieeeeeeee! Uraaa! Lilicoo, trebuie să ni le punem în păr”, îi zic fetei, care deja împodobise brăduțul.

„Nu! Nu avem voie cu lumânările! Nici cu focul. O să mă bată mama.” scâncea Lilica.

Eu? Umflam pieptul, sigură de prostia mea. „Nu te bate! Că nu-i zicem. Uite cum facem: Le aprinzi tu, că eu nu știu, și mergem așa cu ele prin bloc, sunăm la sonerii și îi speriem pe vecini.”

Lili, nu și nu! Că o bate mă-sa! Că o pedepsește și n-o mai lasă să se uite la Mihaela. Că… nu mai știu ce!

Atâta m-am milogit de ea, că a cedat până la urmă. Am intrat în bucătărie și a scos dintr-un sertar o cutie de chibrituri. Eu i-am agățat cinci lumânări de păr. Ne-am și rujat ca niște pațachine, ne-am încălțat cu pantofii cu toc ai mamelor noastre, de dădeați în boală dacă ne vedeați!

Lilica mi-a aprins lumânările mele, apoi eu, cu bățul deja în flăcări, pe ale ei.
Mamă, ce frumoase eram! Lilica era o prințesă cu luceferi de jăratic pe frunte. Știu că vă e ciudă că nu ne-ați văzut și voi cu focul ăla superb pe cap, dar o să vă treacă. 😉

Așa gătite, am ieșit pe holul blocului și am început să sunăm la sonerii. Cum se stingea o lumânărică, Lilica o aprindea iar.

„Țâââââr!”, am sunat la nea Păncică, ăla de l-am inundat când am făcut nori de spumă în baie.
Când deschide ușa, omul să moară pe loc. „Baaaau!” am urlat cât am putut, apoi am zbughit-o pe scări. Mi-am pierdut și pantoful, am căzut, mi-am zdrelit genunchii. Întorc capul și… Lilica era în flăcări. Îi luase foc părul.

Nea Păncică a intrat repede în casă, apoi a ieșit cu o cană mare cu apă pe care i-a vărsat-o în cap. A salvat-o.

„Tu-țî Cristoșii mă-tii di fițitî, vrei s-o omori pi Lilica?!”, a strigat după mine.
„Lasă că pun io mâna pi tine!”

Am fugit, lăsând pe scări și al doilea pantof cu toc al mamei, beteala de brad și lumânările care, de la viteza cosmică, mi s-au stins toate. Ce păcaaaat!

Acasă, am fost nevoită să mărturisesc incidentul, mai ales că pe fața mea se ghicea totul. Era larmă pe scări și tata a înțeles că la mijloc ar fi putut fi o trăsnaie marca Danieluța Cristinuța Fodor.

„Ce-ai făcut?”, m-a întrebat.
„Ăăă, i-am dat foc lui Lili! Dar n-am vrut! Îmi pare răăăău!”

Tata s-a înfuriat, m-a caftit (cu milă!) și m-a certat. M-a pedepsit să stau la colț, o atitudine care m-a durut mai mult decât palmele primite la cur.

Seara, a venit mă-sa lui Lili și i-a făcut scandal.
„Leag-o de masă cu frânghia, că e periculoasă! Noroc că Lilica nu s-a ars la păr, doar un pic, că vă dădeam pă mâna miliției. Huo!”
Și a plecat bombănind.

De atunci, nu am mai călcat în casa Lilicăi.

Peste ani de zile, destinul a făcut ca Lili să-mi fie din nou vecină, în Militari. Ne-am reîmprietenit, crescuserăm amândouă, eram adolescente și aproape nedespărțite. Când și când, Lilica mă privea așa, cu duioșie și disperare, apoi mă întreba zâmbind:
„Fată, mai știi când era să-mi dai foc?!”

DFM 5 noiembrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!