Locuiam undeva în sectorul 4, în apropierea cinematografului Flamura, într-un bloc comunist, de patru etaje, vesel și cretin, ca un cub de jucărie. Vesel, pentru că mai mereu era împodobit cu țoale colorate puse la uscat, și cretin pentru că era gri, urâțel, jupuit, și mereu i se bloca ușa de la intrare, de stăteau locatarii pe afară, până venea un nene cu un baros și spărgea încuietoarea. Aveam trei ani și-un strop, eram tunsă ca un băiețel și mă credeam inima roșie a lumii. Mă credeam, dar nu eram…
Când nu mă duceam la grădinița săptămânală, unde mă îmbolnăveam cumplit, cu devotament, la fiecare două-trei luni, de băgau ai mei kile de penicilină și alte minuni farmaceutice din anii 70, stăteam cumințică acasă. Mă rog, aproape cumințică.
Îmi plăcea tare mult să cânt și să dansez. Ce? Vouă nu vă plăcea? Știu eu că vă plăcea! Dar eu făceam reprezentații pe la toți vecinii de scară, le băteam la ușă și le ziceam, privindu-i serioasă, cu ochii mei mari, nițel sașii, ca niște mărgele negre:
-Vreți să vă cânt și să vă dansez?
Cum poți să refuzi o asemenea prăjitură de fetiță? Te lua și mila, zău!
Când rămâneam acasă cu tata, mă îmbrăcam într-un furou de-al mamei, crem, cu dantelă, îi furam sandalele cu toc (i le-am distrus până la urmă), pe cap îmi puneam coronița de când era mireasa, toată numai cu strasuri, iar în urechiușe, niște cercei cu clipsuri: două flori din plastic, la mare modă pe vremea aia. Din dulap luam și beteala de pom, una argintie, alta aurie. Mi le înfășuram după gâtișor, pe talie, până jos. Mai ciordeam două, trei globulețe și patru lumânări. Nu le aprindeam, aș fi vrut eu, dar nu aveam voie la chibrituri. Păcat! Ce senzație aș fi produs în sufletele spectatorilor care mă adorau!
Tata fuma ardelenește, se uita c-un ochi la mine și cu altul repara un aparat de radio sau vreun televizor cu lămpi.
-Dani, ești cuminte, da?
-Daaa, tăticule!
Firește că eram cuminte, ete pârț! Ce mare lucru făceam?
Într-un sertar, mama ascunsese de mine un ruj roșu-roșu, pe care-l primise cadou de la tata, de ziua ei.
„De ce nu te dai cu el?, o întrebam”
„O să mă dau când mergem undeva”…, zicea ea. Dar nu se ruja niciodata.
Când tata lipea cu letconul o diodă belalie sau ținea un tranzistor de craci, eu, pe furiș, furam și rujul. Mă mânjeam cu el până la nas, că nu prea le aveam cu…machiajul la ora aia. Țuguiam boticul, mă priveam în oglinda de pe hol, pfffuai, cât de mișto arătam!
Păcat că nu m-ați văzut și voi, nu știți ce-ați pierdut!
Așa gătită-prună, strălucind ca un pom de Crăciun împodobit, plecam pe casa scării. („Ta-taaaa, mă duc până la Lilica!”) și tronc, ușa…
Lilica era o fetiță mai mare decât mine, dar cu care mă jucam eu. Bine, până la un moment dat, când era să-i dau foc și ai ei mi-au dat interzis, dar asta deja e o altă poveste.
Pășeam destul de anevoios cu sandalele mamei, care îmi erau foarte mari. Călcâiele nimereau la mijloc și tocurile deraiau. Abia mă țineam să nu cad. Băteam cu mânuța durdulie la prima ușă de la palierul nostru. Nu ajungeam la sonerii, v-ați dat seama, bravo!
-Cine e?, întreba tanti Tanța, vecina.
-Daaaa-niiii!, îmi cântam eu numele, extrem de încrezută.
Tanti Tanța deschidea ușa. Zâmbea la mine cu toată gura ei frumoasă:
-Veniși să-mi dansezi?
-Daaa!
-Tac-tu știe că ai plecat?
-Sigur că știe!
Aruncam sandalele cât colo (mă deranjau, știți?!) și începeam o bâțâială, jumătate balet, jumătate sârbă. De acompaniat, o făceam singură: „De-ai fi tu salcie la maaaaaaaaaaaaaaal/ M-aș face râââu, la umbraaa taaaaaaaaaaaaa!” Și când ziceam „umbra ta”, ridicam piciorul drept, sus de tot și mă lăsam cu capul în jos. După asta urma o roată strâmbă, dar intenția conta, nu?!
Tanti Tanța râdea, să moară acolo, ținându-se de ușă.
-Zi-o și p-aia cu aseară ți-am luat basma!!, mă ruga ea cu lacrimile în barbă, de hohote.
Mă opream brusc și începeam, foarte precisă, dicție perfectă, făcând un pas în față:
-Aaaaaaseaaa-răăă ți-am luat baaaaas-ma, Șaidiridida, șai….Și-acu te văd fără eaaaa, Șaaaaaidirida…
Urlam până se mai deschideau vreo cinci uși, de la alte apartamente. ”Aaa, e zgâtia aia a lui Fodorică, iar nu-i mă-sa acasă..!”
Mă duceam și pe la ei. Nu scăpau de spectacolul artistic. Primeam ciocolată, bomboane și bani. Banii nu mă interesau, îi aduceam acasă și îi ascundeam sub covoare. Nici bomboanele nu-mi plăceau, decât dacă erau cu mentă. Ciocolata era pe primul loc, că era bună, nu ca asta din ziua de azi.
Unii nu-mi deschideau. Se săturaseră. Dar majoritatea mă iubeau (așa credeam eu!) și primeau porția de râs ca pe-un dar care le colora viața.
Dansam până la parter, apoi, fericită și victorioasă mă întorceam acasă. Mânjită la bot de ciocolată și ruj, cu coronița strâmbă și desculță. Sandalele le țineam în mâini, la spate.
-Unde-ai umblat?, mă întreba tata, așa, de chichi, că oricum avea treabă.
-Păi, pe scară, la Lilica. M-am jucat, am cântat…
-Am auzit, mai zicea el cu capul vârât într-un televizor mare. Nu te-a caftit nimeni?
-Nțț, am cântat frumos!
Evenimentele astea deosebit de culturale au durat ceva timp. Până a găsit mama banii sub covor și rujul rupt și mozolit ca dracu`.
-Cine-a făcut asta? De unde sunt banii?
Am lăsat căpățâna în jos și mi-am întors picioarele cu vârfurile în interior.
-Mi i-au dat vecinii. Le-am dansat așa de frumos! M-au și pupat.
Mama, să moară, pe loc, de rușine!
-Cum? Ai cerșit bani?
-Nuuu! Ei mi i-au dat!
-Și rujul?
-Păi mi-am dat și eu un pic, nu puteam să apar pe scenă așa!
Și mama a râs. Era bine!
-Dar cine l-a rupt? Cine l-a stricat?
-Poate tata. Se mai dă cu el, din când în când, atunci când repară aparatele alea. I se usucă buzele.
Dana Fodor Mateescu
20 august 2018
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
:))))) Mi-am adus aminte de mine si de vara-mea :)) Furam fardurile bunicii, ne inchideam in baie si ne faceam ca niste sorcove :)))
Hahahah!! Toate am facut asta la un moment dat. <3 Pup o Sorina draga!!
Doamne, am zis ca raman fara aer. Nu am mai ras asa… In timp ce citeam deja in fata ochilor te vedeam cu cantai si topaiai 😂😂😂
Eeee, dar sa ma fi vazut live!!! <3 Asemenea superbitate de fetita, n-a mai existat!! Ce Shirley Temple? Ce Medeea Marinescu? Neee! Nimic! Hahahaah! Eu, tunsa ca un baietel, cu o mutra serioasa si extrem de convingatoare, manjita la bot cu ruj si impodobita ca un pom de Craciun. 🙂 Daca ridicam si piciorul suuuuus, in cumpana, ca la balet, erau terminati cu totii!! Spectatorii, da? 🙂
❤
Pffff…. Stai ca nu scapi asa ușor! Abia acum. Ți-am descoperit blogul! Îmi părea mie numele cunoscut dar căzută fiind în ale cititului chestiile serioase despre București nu m-am gândit o clipa ca în următoarea jumătate de ora voi râde cu lacrimi. Chiar îmi lipseau postările de pe fb, alea de ma făceau vedeta în RATB. Normal ca eram vedeta, eu și aurolacii. Fiecare cu defectul lui… Aia cu mirosul eu cu rasul cu sughițuri! Har Domnului, acum știu unde te găsesc (m-au pus ăștia sa declar ca te urmăresc) și preventiv iți voi citi scrierile acasa (nu de alta dar cică ăștia vor să-i amendeze pe cei ce provoacă disconfort in mijloacele de transport in comun – sorry dar când ma abțin de la un ras sănătos emit sunetele alea pe care le scoate Sanda Bullock!).
Draga mea, poti intra cand vrei in casuta mea, adica-n blog, ne putem juca impreuna si…alunga scarba aia de tristete (de mine se tine ca betivul de sticla!). Te imbratisez si iti promit ca incerc sa nu te dezamagesc. Vezi ca am si texte la care vei plange rau, asa ca…sa ma ierti de pe acum. <3 Cu drag, Muchinuta! P.S. Pe FB suntem prietene? Ca-s oleaca senila la memorie.
Îmi faci zilele frumoase! Cafeaua de dimineață o beau cu tine si incep ziua zâmbind sau râzând în hohote.Multumesc!
Și mama avea un ruj roșu, polonez, primit cadou. Nici ea nu se dădea…mă dădeam eu .
Eram celebră pentru rujul ăla …când i-a schimbat locul, într-un dulap suspendat din baie, și eu am spus tuturor că l-a mutat că i-l consumă tata. În același dulap a ajuns și oja…Biata mamă lupta cu grețurile( era însărcinată cu sora mea) și eu mă dădeam cu ojă, pe degetele de la picioare, pe mâini…
Ahahaha! Am atatea „surori” in lume… Te imbratisez, draga mea! Hai sa ne rujam! <3
Ahhaha, Dana, am ras cu hohote, povestesti asa de bine si asa de pitoresc ca ne transpui in mijlocul povestii! Cum ai pornit tu asa singura in concert fara staff, macheuza si impresar!? Sau e si mai simplu! Le faceai tu pe toate si erai „one man band”! De admirat tatal imun la toate nazbatiile tale, se vede ca te iubea mult, mult de tot! ❤️
Ești o minune! 🙂
Cristina… <3 Sunt un cuvant care zambeste. Te imbratisez!
Interesant, si eu tot langa cinematograful Flamura am copilarit. Ai invatat cumva la Scoala 109 ?
Nu! Acolo am locuit doar un an sau doi. Școala am făcut-o în sectorul 8 (1). Apoi în 6.
😉
<3
Absolut deliciose povestile dumneavaostra! Am ajuns sa o iubesc pe Danuta, plina de imaginatie si nazbatii, neobosita in a le arata tuturor cat de frumoasa este viata de copil, indiferent de vremuri 🙂
Va imbratisaza o alta Danuta, care tot pe la 4 ani adora sa faca spectacole cu sora ei mai mare, cui se nimerea sa le asculte si sa le urmareasca. Si adora si dulapul mamei , dar mai ales toaleta cu cele cateva rujuri si farduri care, evident, au ajuns oriunde numai pe buzele si fata ei nu. Ne-am vopsit noi din cap pana in picioare, apoi am vopsit oglinda, toaleta si tot ce am mai prins 🙂 Cel mai grav a fost cand am gasit flaconul foarte pretios de Chanel no 5, pe care il primise cadou de la tata ( cine stie ce eforturi supraomenesti o fi facut, saracul, la vremea aceea sa gaseasca asa o comoara- tot perioada comunista era). Care flacon a fost turnat in totalitate, pana la ultima picatura, pe rochita mea de gradinita, ca sa miros frumos, vorba aceea. Urmarile au fost dramatice, evident :))
Hahaahah!Dănuțaaaaa! Sor-mea! Clar! 🙂
💓💓💓