Tamarei… 😉

De fiecare dată când aud un cântec popular din Transilvania, care are un „lalai-la” printre vorbe sau „uiu-iuiuiuu”, zâmbesc cu lacrimi în ochi. Râd în cascade. Am să vă și povestesc de ce, dacă sunteți curioși.

Anii 70. Până-n cutremur. Bențoaia (nagymama) avea peste 50 de ani, iar Marișka (dédnagyanya), străbunica, bătea spre 80. Se trosneau amândouă, când și când, cu pălincă de Bihor, din a mai tare și mai galbenă.

Tata a pus, odată, un strop într-o lingură și i-a dat foc. Ardea frumos. Flacăra era ca ochii străbunicii. Albastră-albastră. Și vie. Vorbea.

Parcă le văd și acum, în curte, sub salcâmul nebun de flori. Stăteau pe niște scăunele șchioape și gustau din cănițe de lut. Erau atât de vechi și de ciobite, încât abia mai recunoșteam desenele de pe ele. Marișka punea lapte în palincă, sanchi, îi mai lua din putere. Niciodată nu dădeau „Noroc”, când erau doar ele, ci vărsau pe jos „păntu morț” , iar Marișka bălmăja: Isten nyugosztalja!

Pe vremea aia nu pricepeam o iotă ce zicea. Singurul cuvânt pe care-l iubeam, și știam ce înseamnă, pentru că mi-a spus tata, era „Ișten” sau „Iștenem”. Îmi plăcea la nebunie cum sună: IȘTEN!

Ei, și după ce se magnetizau suficient, începeau să cânte, de răsuna tot cartierul, până pe Titulescu. Chiar și de la Primărie zicea cineva că le-a auzit cum zbiară.

Ca să vă imaginați cam cum sunau, revedeți scena din „Ion”, ecranizarea după romanul cu același titlu, când Leopoldina Bălănuță (mă-sa lui Ion) cânta cu bărbat-su, a Glanetașului. 🙂 Semănau și cu Trio Mandili, dacă vreți.

Bențoaiele mele horeau, de se râțânau ferestrele, tremurau frunzele-n copaci și pica tencuiala de pe case. Vecinii știau și râdeau: „Iar a dat Bențoaia iama-n pălinca de Bihor!”

Chiar și tataia Săndulescu, care era cel mai curajos socialist pe care l-am cunoscut în viața mea, se încuia în dormitor și nu mai ieșea, decât după ce era liniște deplină în curte, iar babele dormeau tun.

Începea Bențoaia, că era mai tânără. Avea o voce metalică, adâncă, de alto. „Dăăăăcââât piiităăă cu slăniiină/ Alai-laa/ Dăăă la hââârcaaa cea bătrââânăăă/ Alai-laa/ Maaaai binieee o coajăăă arsăăă/ Alai-la/ Dăăă la mââândra cea frumoaaasăăă!” Și, haț! Dădea pe gât o ceașcă.

Umplea alta. Vărsa „păntu morț”, și haț! Încă una…

„Tare-i faină!”, zicea și plescăia.

Dup-aia intra și Marișka-n vibrații. Ea venea c-o vocișoară subțire (soprană, de!), ca o freză dentară pusă direct pe nerv: „Aaaaa szerelmem gyönyörű /A feleséged olyan csúnya, mint a halál! Uuu-iuuu-iu-iu-iuuu!” Și ciocănea cu ceașca de masă.

Bențoaia se înfoia ca un păun, și-i rupea cântecul: „Aaaaaaaaa, Megátkozlak, drágám!”, dar nu putea continua, pentru că Marișka o oprea cu palma (avea o mână slabă, slabă, numai oase, vedeam lumina prin ea) și începea să chirăie: „Nem, nem, nem tudom, drágám!”

Când erau la a șasea ceașcă, apărea și madam Goldman, bunica lui Sami. Simțea din vânt că e rost de pileală. Atunci să te ții chef! Bențoaia mai aducea o sticlă și-o ceașcă.

„Amu, să bem ovreiește: L Chaim!” Și haț! Încă o dușcă. „Alaaai-laaaa!”, zicea Marișa, iar madam Goldman răspundea: „U-iu-iu-iu-iu!”, în timp ce Bențoaia bătea ritmic cu ceașca-n sticlă.

Începea și bunica lui Sami să cânte. Doamne Dumnezeule, era ceva ce nu vă puteți închipui. Avea femeia aia o voce de înger. Cântase la cor, nu mai știu unde, dar era profesionistă. Soprană. Ținea câte un „La” de sus, de simțeam cum mă desprind de pământ și sar pe casă.

Bențoaia țâțâia și dădea admirativ din cap. „Ce-nsemnează să ai școlă, ni la ie, că fain le mai zâce! Alaaaai-laaa!”

Uneori se certau, c-așa-i omul la beutură. Bențoaia voia să cânte ceva, Marișka altceva. Apoi, mă băgam și eu în sistemul lor și lălăiam versuri din Bidineaua, Bălălău sau Privesc din Doftana, melodii cu care le „băteam” de fiecare dată, pentru că nu-mi puteau ține contra la urlete. Erau epuizate. Palinca se sfârșea, iar ele, în cele din urmă, adormeau-lemn sub un cer măsliniu și înalt.

Poate vă întrebați cum de-mi amintesc vorbele în maghiară. Și cum de le-am știut scrie, după atâta amar de vreme? Nu, n-am știut. Dar le-am avut întipărite în memorie, așa cum le auzeam. Fonetic, în structura lor acustică. Și, instinctiv, pe dibuite, le-am regăsit cu ajutorul lui Google translate. Pe unele le-am învățat chiar de la Bențoaia (în special înjurăturile). Le păstrez undeva, în răsăritul îndepărtat al minții mele, dimpreună cu vocile lor vii, care-mi calcă desculțe prin vene…

Isten nyugosztalja– Dumnezeu să-i ierte!

A szerelmem gyönyörű -iubita mea este frumoasă-

A feleséged olyan csúnya, mint a halál-nevastă-ta-i urâtă ca moartea

Megátkozlak, drágám– te blestem, iubitule

Nem tudom, drágám– nu știu, iubitule.

DFM, 30 septembrie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei! Mulțumesc!