În urmă cu câteva luni (24 septembrie 2024), am stat vreo șase ore la UPU, Spitalul Grigore Alexandrescu.

M-am dus cu Andrei, care acuza dureri abdominale, în special în zona apendicelui, stări de greață (a și vomat zilele trecute), frisoane, dureri de cap. M-am speriat, ca orice mamă și l-am dus la direct Camera de Gardă. Am ajuns pe la trei după-amiază. Acolo, mulți copilași bolnavi. Prea mulți. Urlau, de mi se încrețea carnea pe mine, sărăcuții. Covid, viroze, bronșite, enterocolite și cine mai știe ce. Suferință în stare pură.

Am așteptat cuminți să fim chemați la examinare, ecografie, radiografie, analize de sânge. A durat ceva, dar s-au purtat cu noi IMPECABIL. Și așa se comportau cu toți copiii de acolo.

De câteva ori, m-a umflat plânsul, recunosc! Iar eu nu bocesc ușor. Dar nu suport pitici în suferință. NU SUPORT! Mi se face rău. M-a apucat sughițul. Nu știam cum să mă ascund, să nu mă vadă cineva că lăcrimez.

Analize, branule, ace, tampoane cu spirt pe niște mânuțe de păpușică. Venele? Cât un firicel de lânică. Dar ea, zâna blondă cu seringă, le dibuiește și trage din ele, ușor, lumina roșie. Să nu doară prea tare. Nu clipește. Zâmbește. Profesionistă, extraordinară, calmă și fermă. Pe unii, nu știu cum, îi face să râdă. Paradoxal, râd în hohote copiii, în timp ce plâng. „Stai, puiule, că nu-ți fac nimic! Ia povestește-mi cum a fost la mare? Ai fost la mare? Mami, ia numără până la 10!”

„1, 2, 3, 4, 5”… număr și eu în gând, odată cu ele.

Gata! În nici 20 de secunde seringa e plină.

O privesc cu admirație. E și înger, e și om, are carne, suflet și știe meserie, nu glumă! Mă întreb cum rezistă? O avea și ea copii acasă, greutăți, necazuri, rate de plătit, facturi. Iar aici, la locul de muncă, atâta suferință. Cum face? Obișnuința? Puterea ei ascunsă, pe care numai ea o știe? Harul? Poate toate la un loc?

La un moment dat, apar o mamă și o fetiță de vreo trei ani. Copila e tunsă băiețește, exact așa cum eram eu la vârsta ei. Odată mi s-a dus inima-n tălpi! Ochii mari, speriați, de căprioară hăituită, urlau tăcut. Scâncea: „Mama, nu mai vreau perfuzii! Mama, te rog! O să fiu cuminte! Ma-maaaaa!”

Dumnezeule, parcă eram eu! Eu! Mi-am întors privirea și am deschis Facebook-ul, altfel mă porneam pe bocit în cascadă.

În sfârșit, mi l-au luat și pe Andrei la control, analize de sânge, ecografie și radiografie la plămâni. Inima-mi bubuia-n palme, de data asta.

Între timp, coplașii plângeau neîntrerupt, era un bocet colectiv, în tonalități diferite, care se transforma din cinci în cinci minute. Nu-i vedeam, erau în alte camere de triere și consult, dar îi ghiceam, și îmi imagineam disperarea din ochișorii lor. Și durerea! Frica! Înțepătură, branulă, sânge. Înțepătură, branulă, sânge!

După o oră, ne vin rezultatele. Andrei e sănătos, doar că are o colică abdominală. Apendicele e vesel și zglobiu, ficatul în limite normale, iar plâmânii, chiar dacă i-a umplut de fum de țigară, ca un ticălos incontșient!, sunt în regulă DEOCAMDATĂ!

Ne-au dat niște medicamente, de luat de la farmacie, și un regim alimentar.

Am plecat repede-repede, fericită, dar tristă în același timp, pentru cei rămași acolo, speriați și plânși. Mi-am întors capul spre asistenta blondă, să-i mulțumesc și să-i urez „Gardă ușoară” (dar numai ușoară nu era!).

Femeia era în contre-jour, și cum stătea ea așa, cu o fiolă de ceva între degete, nemișcată, părea o statuie din care ieșeau raze de lumină. Sau aripi?

DFM, 25 septembrie 2024

Foto preluare net.