Era o iarnă nebună, de crăpau pietrele și mureau vitele-n grajd. Frig, frig și alb peste tot. Alb pe casă, alb în cer, alb pe drum. Oamenii erau inimi gri într-o mare de alb. Îngheța lacrima-n spatele ochiului, înainte de a fi țâpată afară.
Gyuri bácsi, un om mic de înălțime, dar vânos și cu spate de taur, venea de la mină și, cum îi era obiceiul, se oprea la crâșma lui Ildi să lingă o otravă. Fusese frumos tare în tinerețe, își rupeau muierile și fetele țoalele de pe ele când apărea el prin sat. Acum… avea muiere acasă și „șeptie copchii”.
Bărbatului îi sfârâia gâtlejul de sete. Jos, în mațele pământului, era cald, praf, și nu prea avusese timp de băut. Pauzele erau din ce în ce mai scurte, mânce-i-ar buba pă ăia de-i chinuie așa… gândea Gyuri, înghițind în sec. Dinspre crâșmă se ițea un miros de carne friptă și de oloi încins.
A intrat, a scos căciula de pe capul pleșuv, a zis Jó estét kívánok și i-a cerut timid lui Ildi „oarece”.

Cârciumăreasa era faină tare, trupeșă, cu țâțe turbate – plesnea cămașa peste ele –, țâțe care chemau, vorbeau și amețeau mai tare ca pălinca.
Se topea tot când era în preajma ei.
Tulai! Și ce ochi de sirenă avea Ildi! Așa priviri nu mai văzuse el nicăieri – ochi care te înhață ca niște tâlhari, te leagă cu mâinile la spate și nu te mai lasă… „Isten őrizz!” Alungă gândul care-l frigea dulce în piept, apoi cobora parșiv în pântec ca un fier încins.
Pleca fruntea și-și privea cizmele rupte și ude. „Îs om bătrân și ostenit.”

Mai ceru un țoi. Noaptea căzuse pe negândite, albastră și rece ca un cuțit. O vedea prin gemurile înghețate.
Gyuri Bencze începuse munca de miner la 14 ani. Avea palme mari, cât o cazma, ochi albaștri plini de ape și vorbe puține-n gură. A lucrat toată viața lui la Băița, Rézbánya, cunoscută și sub denumirea de Baia de Aramă, pentru că din adâncurile ei se extrăgea cuprul.
Muncă grea, plămânii îi erau mâncați, iar ficatul i se zbătea în dreapta ca un pește viu.
În seara aceea, a stat mai mult la crâșmă. Luase ceva bani de la mină și avea chef să bage pălincă pe jgheab. Venea și Crăciunul…
Era cald și bine. Mirosea a seu, a brad frânt și a tutun prost.
După ce a ras vreo patru țoiuri cu pălincă și a simțit că tavanul se împreunează cu mesele din jur și cu oamenii, a mai cerut o sticlă mare, ca să aibă și pe drum. Până în satul lui era ceva de mers.
„Meri acasă, Gyuri! O să te-mbeți!”, i-a zis Ildi și a râs ca o zână.
El și-a ferit privirea, dar ar fi răsturnat-o nițel.
„Nem, nem, nu-s băt! Jó estét, Ildiko!”
A plătit tot, a luat sticla și a ieșit.
Afară bătea vântul cumplit, catastrofal, de sfârșit de lume. „No, nu-i bai! Oi mere.”
Era încălzit de la crâșmă, dar curând carnea începu să-l doară de la frig. Până la os. Până dincolo de el…
Destupă sticla de pălincă și trase un gât. Ardea beregata. I-a dat putere. Și Gyuri înainta prin nămeți ca prin valuri de bumbac rece ca moartea.
Mai pupa sticla de la Ildi, din când în când, și i se părea că o sărută pe ea. Picioarele nu-l mai ascultau. „Fáradt vagyok, numa o țârucă să șăd, dup-aia mă duc. Marișka mă așteaptă cu zamă caldă.”
Se lăsase pe-o parte, nu mai știa unde. Era imposibil să-și dea seama unde se află. Iar pălinca aia era așa de bună.

Parcă vâjâiala se mai oprise. Da, totul se liniștise în jur.
A mai tras un gât. Bine mai era! Și, ce ciudat, nu-i mai era frig. A vrut să-și aprindă o țigară, avea câteva la piept, în buzunar, dar mâna dreaptă nu-l mai asculta. „Bassza meg!”, înjură printre dinți și încercă să se zbată. Nici picioarele nu le mai simțea. Parcă erau ale altuia. Adică, el le mișca în gând, dar păcătoasele stăteau țepene.
Era o liniște ca atunci când Dumnezeu a făcut lumea, gândi Gyuri și zâmbi.
S-a lăsat pe spate liniștit și s-a uitat la cer. „Fáradt vagyok, numa o țârucă să șăd, dup-aia mă duc. Marișka mă așteaptă cu zamă caldă.”
Dintr-o dată se porni o ninsoare sfântă. I se părea că din cer cădeau cămeși curate de fată mare.
Ningea rotund, ningea frumos, cu trupuri de iepe albe. Ningea cu fântâni albe fără cumpene. Ningea, ningea, ningea.
„Fáradt vagyok, numa o țârucă să șăd, dup-aia mă duc. Marișka mă așteaptă cu zamă caldă. Și pruncii…”
Apoi, a auzit departe, lupii urlând…
L-au găsit după o săptămână, când s-a mai înmuiat gerul. Era alb, cu ochii larg deschiși spre cer. Zâmbea. Numai el știe ce-a văzut ultima oară.
Într-o mână ținea sticla de la Ildiko. Oamenii din sat spuneau că lupii au încercat să muște din el, dar era atât de înghețat, că și-au rupt dinții și au renunțat.
Gyuri Bencze a fost străbunicul meu. Nagyapa.

DFM 7 noiembrie 2025

Jó estét- Bună seara!

Fáradt vagyok- sunt obosit

Isten őrizz! Doamne ferește!

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!