Timofei avea doar trei ani și câteva luni când o rachetă balistică i-a sfârșit viața, în timp ce se întorcea de la locul de joacă, de mână cu bunica.
Nu era un soldat. Nu era într-un buncăr. Era doar un copilaș, cu obrajii îmbujorați și pașii mici, grăbiți spre casă.
Krivoi Rog, orașul natal al președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, a devenit, vineri, un câmp al durerii. O rachetă de „înaltă precizie”, cum o numește propaganda rusă, a transformat un cartier obișnuit într-un tablou apocaliptic. 19 oameni au murit, dintre care nouă copii (până acum!). Alți 62 sunt răniți, mulți în stare gravă. Unii nu vor mai vorbi niciodată. Alții poate nu vor mai merge.
Printre copiii uciși: Radislav – 7 ani. Arina – 7 ani. Herman – 9 ani. Danilo, Mykita, Alina – toți de 15 ani. Constantine – 16. Nikita – 17. Numele lor nu vor fi scrise pe uniforme, ci pe cruci. Nu vor apărea în rapoarte militare, ci în necrologuri. Singura lor „vină”? Că trăiau în Ucraina!
Imaginea unei mame care își strânge copilul de 15 ani, fără suflare, într-o îmbrățișare mută, a devenit virală. Dar durerea ei nu e virală. E permanentă. Până la capăt!
Zelenski a reacționat cu revoltă și cu lacrimi în voce:
„Nu există nimic mai cinic și mai crud decât ceea ce face Rusia. Acesta nu e doar un atac – e o execuție publică a copilăriei. Sunt profund dezamăgit de reacția slabă a Statelor Unite. Nici măcar nu au avut curajul să spună adevărul: că o rachetă rusească a ucis copii.”
De ce ar trebui să ne pese nouă, celor din afară? Krivoi Rog nu este pe linia frontului. Nu are baze militare. Nu are ținte strategice. Are copii. Și, pentru criminalii de la butoane, asta pare să fie suficient.
Ministerul rus al Apărării pretinde că a atacat „un restaurant unde se întâlneau comandanți ucraineni”. Dar acolo nu erau generali, ci părinți, bunici, adolescenți, bătrâni. Erau oameni.
În urma atacului, autoritățile locale au declarat trei zile de doliu. S-au aprins lumânări. S-au ținut momente de reculegere. S-au scris nume pe hârtie. Dar niciuna dintre aceste gesturi nu va aduce înapoi zâmbetul lui Timofei. Nici râsul Arinei. Nici visele lui Nikita.
Și, dacă încă ți se pare că e „prea departe” sau că „nu e treaba noastră” – amintește-ți doar atât: o rachetă balistică zboară cu 2 km. pe secundă. România e la patru minute de Krivoi Rog. Atât de aproape e tragedia de noi.
Săndăluțele acelea au rămas fără băiețel…
DFM 5 aprilie 2025
Sursa: Ziarul Semnal
Foto Telegram
DFM 5 aprilie 2025