Mai sunt puține ore și pleacă anul ăsta. Vreau și nu vreau. Mi-e milă de el, l-aș mai ține o clipă, aș mai vorbi cu el despre noi, despre voi.

L-aș privi adânc, în ochii lui de an, dar nu i-aș reproșa nimic. Absolut nimic. Fiecare doarme cum își așterne, iar eu, la capitolul ăsta, mai bine mă abțin. Întotdeauna am dormit aiurea, cu mâinile-n sus sau îndoite în ultimul hal.

Pentru mine, 2024 a fost mai cumsecade decât alții de dinaintea lui. Nu mi-a luat oameni dragi, nu mi-a dat boli. Din contră! M-am jucat ca un copil, m-am dat cu bicla, am sărit de 54 de ori în sus, am muncit, am râs, am plâns, am fost în Bulgaria, așa cum mi-am dorit, prin Dobrogea, în locuri unde cică Sfântul Andrei merge dimineața desculț și mănâncă struguri.

Am primit în dar prieteni noi și frumoși, și am scos afară tot ce cred eu că este nociv în viața mea, mai ales în luna noiembrie. Noiembrie, ultimul bal! Știm!

2024 m-a iubit teribil, dar ne-am întâlnit prea rar, mi-a oferit bucurii nesperate, cu o linguriță spartă, m-a ținut de mână, apoi mi-a zis că pleacă…

Nu știu cât am plâns în cele 365 de zile, nu știu cât am râs, nu mai știu în câte am fost neagră de supărare și în câte mi-a venit să sparg pereții cu fruntea și cu pumnii. Probabil că în destule. Anul ăsta mi-a dat ocazii berechet. M-a izbit direct în moalele mândriei mele de om mic și neputincios, dar m-a și ridicat acolo unde puțini ajung.

Fericirea mea, bine ascunsă, mă iubește necondiționat și-mi cântă numai mie, în fiecare secundă. E a mea, și nimeni, niciodată nu mi-o va putea strica sau lua.

Acum pleacă și 2024. L-aș mângâia pe obraz, dar deja e la margine, în calul lui mare și alb (are cal, evident!) și nu-l mai ajung. Moș, moș, dar se mișcă repede. Îl privesc cum se duce departe, departe, în lumea lui, în care eu nu (mai) am loc.

„Nu vreau să pleci! Mai stai!”

N-aude! Și chiar dacă se uită și el la mine, nu mă vede. E prea multă lumină între noi doi!

Dau din mâini, îl strig, îi fac poze. Dar nimic…

Gata! E un punct alb. Nu se va mai întoarce niciodată. Știu! Și el știe!

Vine ăla mic. 2025. Mă feresc de el. Nu mai cred! Și nu sunt genul prăpăstios și panicard! Simt!

În venele lui 2025 curge sânge stricat. Și doar o transfuzie bună, curată și sinceră-l mai poate repara. Altfel, adio!

Totuși, sper, din tot sufletul, să mă înșel!

La mulți ani, copii! Să fiți bine!

DFM 31 decembrie 2024