A mai trecut ceva timp de fericire lângă doctorița mea zurlie. Ne-am certat doar de 15 ori, ne-am împăcat, ne-am iubit, și, victorie: am reușit să dau de pomană, săracilor, vreo opt pungi cu haine cretine și s-o scap de ele.

Ziua spectacolului se apropia și eram extrem de agitat. Nu și Daniela, care abia aștepta să mă vadă pe scenă. Pentru ocazia asta specială i-am cumpărat o rochie din dantelă neagră, superbă, îi venea ca turnată. A costat o groază de bani, dar pentru mine nu conta. Iubita mea trebuia să arate perfect!

Nu prea i-a convenit, dar până la urmă am convins-o. Nu vreți să știți în ce-ar fi venit ea îmbrăcată! Sau vreți? Mai bine nu!

Spectacolul a ieșit bine, sala a fost plină, succesul răsunător. Au scris ziarele, au venit televiziunile, am dat interviuri. Eram fericit. Ce-mi mai lipsea? Nu sunt eu norocosul?

………………

-Alo!

-Da!

-Pigei! Vino repede să mă iei!

-Ai început să vorbești în rime… Unde ești?

-În Cișmigiu…mi-a căzut o cioară-n cap când veneam de la spital. Un mascul chipeș. E lovit la cioc, naiba știe unde și l-a băgat înainte de accident. Are o rană și la aripa stângă, sângerează. L-am bandajat, l-am cusut… Se cam uită lumea la mine…

-Sunt convins.

-Vii?

Puteam s-o refuz? Nu-s eu de-o imbecilitate remarcabilă când mă îndrăgostesc? Sunt!

Tocmai mă îmbrăcam, trebuia să mă duc la repetiție, să-mi cumpăr niște ciocănele noi pentru marimbafon, o unghieră și apoi aveam treabă la Filarmonică. Urma un concert pe scena mare a Ateneului, cu muzicieni din Austria și Statele Unite, prieteni de-ai mei, unul și unul, numai genii.

Doamne, câte nu aveam de făcut în ziua aia! Dar am lăsat totul, ca să mă duc după nebună. Mă obișnuisem cu Daniela și extravaganțele ei. O iubeam cumplit, dracu` să mă ia, asta era situația. Eram fericit și disperat. Asta când reușeam să respir normal, că numai în șocuri și tensiune mă ținea femeia!  Se vedea de la o poștă că e fată de electrician. Eram băgat la 220 de Volți în fiecare zi.

*****

Conduceam grăbit și mă gândeam la ce făcea ea în clipele alea.

M-am oprit la stopul de la Universitate…

Doamne, ce femeie!! În afară de pasiunea dementă pentru casele vechi din centrul Bucureștiului, Brașovului, Sibiului, Padovei și alte orașe, Danieluța mea resuscita orice: idei, oameni, capre, oi, căței loviți de mașini pe DN1, pisici, vrăbii, veverițe, cărăbuși, carcalaci. Să vă povestesc?

Într-o zi, ne plimbam prin Pădurea Băneasa. În fața noastră, la doi pași, un gândac verzui, imens, cât o monedă de 5 lei d-aia de pe vremea lui Ceaușescu, dădea ca disperatul din craci. Era un cărăbuș, Melolontha-Melolontha.

Daniela, pe fază. (în sinea mea mă bucuram că n-are stetoscopul la ea, parcă o și vedeam cum îl gâdilă p-ăla pe sub aripi și-l pune să tușească.)

-Ce-o avea? Ia să vedem noi. Ce-ai pățit, frățioare? Cine te-a supărat? Nu vrei să-mi spui? Te-ai rătăcit?

Gândacul, nimic. Ce să zică, era tâmpit să vorbească?

-Pigei, trebuie să-l ajut. Are un picior rupt. Și văd că dă semne de leșin…Ai o scobitoare sau ceva ascuțit?

-Sfinte Mucenic Iraclie! Asta-i acum!! Fă-i și respirație gură la gură! Sună la 112! Scoate defibrilatorul!

Daniela m-a privit urât. Ochii ei era două bisturie Cottle, de 15 centimetri, din alea pentru rinoplastie.

-PIGEI!

Am tăcut. I-a făcut, carcalacului, o atelă subțire, dintr-o așchie de lemn, apoi a legat-o cu niște ață, pe care și-a smuls-o de la fustă (tivul îi atârna ca o buză ruptă!). Gândacul arăta cumplit, dar Daniela era foarte mulțumită de isprava ei. L-a mângâiat, l-a pupat, apoi i-a spus: drum bun, dragule! Sănătate multă. Ai grijă de tine. Să nu alergi prea tare și să nu te îndopi. Salutări familiei!

Gândacul a plecat, îl durea-n elitre de sfaturile ei.

Așa-i că e o femeie deosebită? O iubesc teribil! O iubesc cu boltă, nu știți voi cum e…

*****

Altădată, mergeam spre Ploiești, aveam un concert la Casa de Cultură. Era și ea cu mine. Pe drum, șoferul din fața mea a lovit cu mașina un cățel galben și cam gras. Patrupedul a zburat vreo trei metri în sus, apoi a căzut la mine pe capotă. Mă privea uluit prin geamul plin de sânge. Tragedie mare!

-Oprește Pigei!

-Întârziem, Daniela!

-Moare animalu`!

Am încetinit (Pigei, să nu cadă, ai grijă!) am tras pe dreapta și am oprit. Cățelul a luat-o la fugă pe câmp, așa plin de sânge cum era, săracul! Daniela, după el. Eu, după Daniela…Eram îmbrăcat în frac și încălțat cu pantofii de lac, de la Paris. Iubita mea avea pe ea rochia aia din dantelă și voal, o suberbitate!, pe care i-o cumpărasem eu, și sandale cu toc. Alergam prin arătura de porumb, să fi fost așa, de-o palmă, iar pământul era moale și puțin ud.

-Stai, cuțu-cuțu! Măăă! Ham! Ham! Vreau să-ți zic ceva!, Măă, ești rănit!, zbiera iubita mea.

Câinele n-avea nici cea mai mică intenție să se oprească și să poarte o conversație cu Daniela, fugea, amărâtul, ca din pușcă. La un moment dat, ea a căzut. Ea, adică Daniela. S-a ridicat, apoi a căzut din nou. Și-a călcat rochia cu tocurile. A rupt-o. Era ferfeniță. Până la urmă, după ce am făcut 30 de ture, și vreo 14 salt-înainte și culcat, câinele s-a oprit. L-am ajuns. Bietul animal! Era plin de sânge, cred că avea hemoragie internă. Sufla greu.

-Pigei, adu-mi geanta!, a poruncit doctorița.

-Ce vrei să faci?, am răcnit și eu scos din minți. Am concert, nefericito, uită-te la mine în ce hal arăt! Marimbafonist, ai? Am noroi și-n nas, mi-am distrus fracul, cămașa, mâinile…

-GEANTA!

Plin de nervi, m-am întors la mașină și i-am adus papornița cu ustensilele medicale. Îmi venea să i-o arunc în cap!

Daniela a consultat cățelul, l-a întors pe toate părțile… Avea puls, dar era pe ducă.

-Pigei!

-Ce mai e, Dumnezeule! Ce mai vrei?

-E cățea. Și e gestantă…

-Fuck!

-Vorbește frumos în fața unei mame, porcule!

-Cine-i mama?

-Cățeaua…Are pui în ea, ce nu înțelegi? Trebuie să-i salvez măcar pe ei, vai de mine, Pigei! Are dilatație mare și hemoragie, hai, fetițo, te rog! Nu muri acum!

Extraordinar! Plecasem de dimineață, adică în urmă cu două ore, îmbrăcat frumos, spălat, parfumat, cu partitura învățată, pregătit pentru un concert important, iar acum eram în mijlocul unui câmp cu porumb, spre Ploiești, pe dreapta, și ajutam o cățea gălbuie să nască. Incredibil!

Îmi venea să plâng în hohote, să-mi smulg părul din cap, de pe piept, din sprâncene…

-Se vede un pui, m-am trezit țipând subțire, ca o femeie isterică.

-Da. Să sperăm că-i pot scoate pe toți…

Unul câte unul, cățelușii au ieșit. Erau așa de drăgălași, mi-au dat lacrimile. Din opt, doi erau morți. La scurt timp, a murit și cățeaua. Bineînțeles, a trebuit s-o îngrop. Pe ceilalți pui i-a luat Daniela în brațe și a început să-i frece pe burtici și să-i încălzească. Mi i-a înșirat pe bancheta din spate și i-a învelit cu un tricou roșu cu Che Guevara. Fusese al meu…Îl cumpărasem din Londra. S-a dus dracu`…

-Pigei! Sunt fericită! I-am salvat!, a mai zis ea, după care, liniștită și cu o mutră dârză de eroină balcanică a început să le cânte cât o țineau bojocii: „My heart will go on”, al lui Celine Dion. (presupun că ați văzut Titanicul!)

Am mârâit și am apăsat pe accelerație. Turbam. În 10 minute eram la Ploiești în fața unui cabinet veterinar. I-am lăsat acolo vreo patru ore. Daniela n-a mai vrut să vină la spectacol. Avea dreptate. Era murdară de noroi, meconiu și sânge, din cap până-n sandalele care nu mai aveau tocuri și arătau ca niște opinci. Rochia era zdrențe. Cum să apară așa în lumea muzicală? Presa m-ar fi făcut zob, criticii la fel…Doamne!

-Vii să ne iei după? Seara intru de gardă la spital…

-Să NE iei? Ai de gând să înfiezi toți cățeii ăștia?

-Trebuie să le găsesc o mamă nouă!

-Tu?

-Normal! Eu i-am ajutat să iasă la lumină, sunt responsabilă.

-Pfiiiiiiiiiiii!

Aș fi vrut să n-o mai văd niciodată, atâta eram de supărat. O durea fix în cot de concertul meu, de toată munca mea, de tovarășii mei…Mă săturasem!

Spectacolul a fost un fiasco. Cel puțin așa mi s-a părut. A venit puțină lume, nu cum mă așteptam, și costumul pe care l-am găsit, de împrumut, la un trompetist, mi-a fost prea mic. Doamne sfinte! Arătam ca un idiot, pantalonii erau scurți, mi se vedeau șosetele, sacoul la fel. Puțeam a câine și aveam noroi în unghii.

În fine. S-a dus. A trecut ceva vreme de atunci.

Dar femeia mea, cu gura cât o cutiuță de Hipazin, mă iubea profund și o iertam de fiecare dată. Prietenii începuseră să cam râdă de mine, pe față.

-Pigei, mă ajuți cu ceva?

-Zi, frate!

-Am găsit adineauri un țânțar. Nu cred că se simte bine, probabil are o infecție la trompă…Muahahahah!

Să nu-i tragi cu marimbafonu-n cap, măgarul naibii!?

………………….

Ei, în ziua în care Daniela găsise cioara, mă gândeam la toate câte mi s-au întâmplat și-mi venea să râd și să plâng. E un personaj tare ciudat, trebuie să recunosc. Nu?

Am parcat și am început s-o caut prin Cișmigiu.

Unde era lume multă, acolo trebuia să fie și iubita mea. Și viceversa. Am găsit-o repede. Ah! M-a luat durerea de cap instantaneu! Mă înțepa și ficatul. Și splina. Toate mă dureau!

Daniela era la cetatea din piatră, în zona care iese în Schitu Măgureanu. Își sfâșâiase cămașa, i se vedea o jumătate din țâța dreaptă, iar vreo 14-15 hăndrălăi, unii semiboschetari beți-cuc, alții liceeni cu coșuri pe față, o înconjuraseră, gata să-i sară în ajutor. (Era foarte convingătoare când voia!). Femei nu prea erau, doar trei mame cu bebeluși în cărucioare și două lucrătoare de la spații verzi. Rămăseseră și ele bouche bee cu niște buruieni în mână. Asemenea panaramă nu mai văzuseră de când mamele lor le-au adus pe lume.

-Haide, nu-mi face figuri! Să nu-mi mori acum, da? Îți dau două palme, de nu te vezi! Haide, cioară! Unu-doi-trei…pfffffff!

Daniela sufla în gura, pardon, în ciocul unei păsări negre leșinate, apoi îi făcea masaj cardiac.

Doamne Dumnezeule, cu ce-am greșit eu pe lumea asta? îmi ziceam în gând aprinzându-mi a 11-a țigară. Melania mă chinuia cu ukuleaua, unguroaica mă înjura de marimbafon, alta își aducea tot neamul de mitocani la mine în odaie…Sunt cretin cu majuscule! CRE-TIN. Numai nebune mi-au umblat prin inimă, dar doctorița asta le întrece pe toate. E regina! Pun pariu cu voi că n-ați mai întâlnit așa ceva.

Păsăroiul era cam țeapăn și avea o expresie uimită. Daniela sufla și sufla.

Cei prezenți o încurajau, care cum putea, și își dădeau cu părerea despre eveniment. Era ca la balamuc:

-Haidi! Bineee, doamnăăă, suflăăă! Parcă a dășchis ochii…

-Dă-o dracu` dă cioară, e plin parcu` dă ele, să cacă păste oameni! Una în plus sau în minus ce mai contează?

-Unde vezi, tu, ciori, bă?

-Asta nu e cioară, e ștăncuță…

-Ești prost, bă! Stăncuțili are alb pă pene, asta-i neagră!

-Ale-alee, Rapidu eeee! Aleee. În viața mea n-am fost aurolac/Și nici câine spurcat/Dar am iubit de când mă știu/ Tricoul aaaalb-vișinuuuu!

-Băăă, mai taci dân gură c-o deranjezi pă donșoara doctor la suflat!

-Domnișoară, sunteți doctoriță? Parcă îmi vine și mie să leșin…

La câți nervi aveam, i-aș fi făcut una cu pământul, i-aș fi călcat în picioare! Daniela însă nu-i lua în seamă. Se înroșise de atâta suflat în biata cioară, care cred că și crăpase între timp. I se umfla burta și se dezumfla ca un balon.

Geanta ei era aruncată într-un colț. Pe bancă stăteau înșirate batiste cu sânge, două cărți despre chirurgia orală, un dicționar, Istoria Evreilor, trei foarfeci medicale, o pensetă care avea un ac în vârf, cu ață chirurgicală, de cusut (catgut din ăla bun!) și o bere Ciucaș, la tablă. Bea Daniela din ea.

M-am strecurat printre bețivanii și boschetarii care făcuseră un laț în jurul ei și am prins-o de braț.

-Daniela, vrei să mergem? Te rog!

-Nu pot Pigei, are puls!

-Ce?

-Are puls, nu pooot!

Urlam unul la celălalt, pentru că rapidistul nu se mai oprea din zbierat, iar doi dintre boschetari s-au luat la bătaie (unul susținea că pasărea e o stancuță, celălalt că-i cioară sau uliu) și-și cărau pumni și picioare cu nemiluita.

Treaba începea să se împută!

-Ia-o cu tine!, am strigat la Daniela.

-Nu mă pot opri, Pigei. E datoria mea de medic. Nu pot lăsa pacientul să moară…

M-am înfuriat. I-am strâns toate lucrurile și i le-am vârât înapoi în geantă, iar pe ea am luat-o pe sus, cu tot cu cioroi. Pe drum, pasărea a dat ortul popii. Daniela m-a rugat cu ochii în lacrimi:

-Oprește! Trebuie s-o îngropăm undeva!

-Femeie, ești dilie?, am răcnit către ea, gata să intru în curul unui Porche. Suntem la Universitate. Unde propui s-o înmormântăm? În fața Teatrului Național? La Inter? Popă nu vrei?

– Popă să aduci la înmormântările tale, baby, nu la ale mele. Io-s evreică.

-Gizăs! Ești soni cu diplomă și trompete!

*****

Am întors la sensul giratoriu și am luat-o spre Cișmigiu din nou. Întârziam și îmi pierise cheful de viață. Am oprit, am parcat și…am început să caut prin portbagaj ceva cu care să sap groapa ciorii defuncte. Am găsit niște lingurițe de plastic. Le-am luat p-alea.

-Ce faci cu astea? Or să se rupă. Îți dau bisturiul meu. Am destule la spital.

L-am luat. Daniela a venit după mine cu înaripata. M-am uitat la ea. Era tristă și călca demn. Chiar credea în ce face.

Am găsit un loc mai ferit, lângă gard și am început să scormon în pământul tare ca piatra. Mi-am blestemat zilele. Nu plouase de mult și vă puteți imagina ce greu îmi era. M-am uitat instinctiv la ceas. Era trecut de patru după-amiaza, iar repetiția începea la cinci. Trebuia să mă grăbesc!

-Mai adânc, Pigei, vrei s-o dezgroape câinii?

Nu nu doream așa ceva, Doamne ferește! Așa că am înfipt bisturiul cât de tare am putut.

După 15 minute de chin, am izbutit să fac o gropiță de o jumătate de palmă adâncime. Daniela a așezat cioara (după ce i-a dat un pupic!) și am aruncat pământ peste dumneaei. Slavă cerului, am plecat spre Ateneu, după ce am urcat-o pe țăcănita mea într-un taxi.

***** DFM. Va urma! (Fragment din nuvela Norocosul) Fotografia e preluată de pe net.

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!