Marian era mai mic decât mine, cu vreo doi ani, și locuia pe aceeași stradă, Petru Maior, într-o casă ciudată, plină de chiriași. Parcă era un stup de viespi.
Clădirea, ridicată pe la 1900, ca mai toate din zonă, avea multe coșmelii, crescute din ea, pe laterale, construite ulterior, fără noimă și fără legătură cu arhitectura originală, care fusese splendidă. Anexele erau ca niște tumori uriașe, de care mă temeam instinctiv.
Casa fusese frumoasă și zveltă în tinerețe, dar timpul, uitarea, nepăsarea și furia comuniștilor tembeli, care au vârât în ea mai multe suflete decât putea ea să țină, au distrus-o. Magaziile pentru lemne au devenit camere de locuit, iar curtea, altădată bine organizată și plină cu flori, părea un cavou cu placa spartă.
Totul semăna cu un organism viu, cu ochi înfricoșători, geamuri cât palma, tăiate de cruci mici, din lemn, vene din burlane și crăpături, cu niște pereți coșcoviți, gălbui-jeg, prin care se ițeau cărămizile roșii și inflamate ca gingiile din care tocmai atunci a fost smuls un dinte…
Casele astea erau rânduite și pe etaje, cu scări exterioare, din lemn, cu trepte mâncate de vreme, pe care cădeau și copiii și adulții. Îi auzeam mereu cum zbiară.
„Mtulai, Iștenem, mi történt, iar or picat ăia pă scări?”, bodogănea Bențoaia, bunică-mea, iar eu o zbugheam iute, să văd care și-a mai rupt cotul sau fisurat vreo coastă.
La ei, regulat, toți aveau ba o mână în ghips, ba un picior, ba capul spart. Era lege!
Acolo se născuse el. Prietenul meu cel drag. Venea la noi mereu, flămând, ud la ciorapi și cuminte ca o fetiță. Niciodată nu cerea nimic. Tăcea impecabil și ochii lui imenși, ireali, de un albastru sidefiu, mă intrigau.
„Mă, Mariane, de ce ești tu așa supărat?”, îl descoseam, în timp ce îi făceam unghiile cu ojă roșie.
Nu-mi răspundea. Ofta ca un bătrân care a pierdut tot la barbut și zâmbea incredibil de dureros. Atunci nu realizam, dar păstrez și azi chipul lui de prunc chinuit, undeva prin mintea mea…
Nu văzusem niciodată, și nici n-am mai văzut de atunci, un om care să râdă și, în același timp, să i se umple ochii de lacrimi, brusc, instantaneu, de parcă ar fi avut un izvoraș de munte în spatele privirilor. Nu suportam să-l văd așa, cum nu suport nici azi lacrimi în ochii cuiva, mă scot din minți și mă fac neom. Cârpă mă fac!
„De ce plângi, mă? Ești prost?”, îl certam și începeam să fac tot felul de giumbușlucuri ca să-i risipesc tristețea. Ba mă strâmbam, îi scoteam limba, mă uitam cruciș, ba făceam podul de sus și roata. Se oprea doar când începeam să-l gâdil, forțat, oarecum violent, că altfel nu reușeam. Îl trânteam pe jos, nu-mi păsa, îi scoteam ciubotele din picioare și dă-i gâdileală la tălpi, până se apropia de leșin, sărmanul copil. Se gâdila grozav și abia atunci lacrimile i se zvântau.
Nu se dezlipea de mine, îl căram peste tot, ca pe o păpușă vie. Sau „păpuș”, că așa-i ziceam. Păpușul meu.
Cât am fost prieteni, nu l-a văzut îmbrăcat în altceva, decât într-un șorțuleț albastru, uniforma pe care o îmbrăcau toți copiii care se duceau la grădiniță în anii 70. Avea un guleraș alb, cordon care se lega la spate și era ca o rochiță. N-am să înțeleg niciodată de ce îi îmbrăcau și pe băieți așa, dar presupun că ne considerau pe toți la fel, era o unifromizare forțată, eram turme, pietricele, muște, nu persoane distincte.
Până și iarna, tot așa era înveșmântat Marian. Peste șorțulețul ăla, mai punea o geacă, care îi rămăsese mică. Ne întâlneam pe stradă și avea mânițele roșii-roșii, umflate de ger.
Îi croșetase Bențoaia niște mănuși, dar pe una o pierduse și o purta pe cea rămasă. I-a făcut și o căciulă roșie, că numai culoarea asta avea la firul de lână. „Ni la iel, cât îi die fain! Gândiești că-i Picuță cân iera mic!”, zicea ea și-l sorbea din priviri, de parcă-ar fi fost al ei!
Mereu îl bătea cineva în curtea aia, dar niciodată nu-mi spunea cine. Era plin de vânătăi, cu buzele sparte, ori zgâriat.
Tăcerea lui mă jupuia de vie și-mi turna oțel lichid pe rană, mai ales că-l consideram o prelungire a mea, o Dană mai mică, mai frumoasă și, evident, mult mai cuminte.
Și ce m-am gândit eu? Mai bine îl învăț să se ascundă într-un copac când e supărat. Și așa am și făcut.
Când avea probleme, Marian fugea și se urca în primul copac pe care-l găsea și stătea acolo ore întregi. Era fericit și ocrotit. Îl acompaniam întotdeauna, dar după mine striga mereu cineva, pe mine mă căutau ai mei. Pe el, niciodată, nimeni. Când coboram eu, cobora și el. Eram legați cu ață.
Copiii de pe stradă l-au poreclit „pitpalacul”, pentru că, de fiecare dată când se cocoța într-un pom, îi plăcea să cânte: „Pitpalac, pitpalac…” Tot eu îl învățasem.
Într-o zi, m-a rugat să mergem la primărie și să ne cățărăm într-un plop bătrân. „Ne uităm la stele, că se văd mai aproape din el, știi?”
N-am avut chef și l-am refuzat. Nu știu de ce, nu-mi amintesc să fi avut altceva mai bun de făcut. Cert e că n-am vrut.
S-a întristat. Apoi, a dispărut. N-a mai venit la mine, și nu m-am dus să-l caut.

Seara, mi-a zis bunică-mea că băiatul nu s-a mai întors acasă, că nu se știe pe unde umblă. Îl căutau ai lui. „Eh, vine el!”, i-am spus și mi-am văzut de treabă.
Dar nici a doua zi n-a apărut, și atunci m-am speriat. M-am apucat să-l caut. Nu era în niciun copac de pe strada Teodosie Rudeanu, nici de pe Costache Marinescu, Merilor sau Comana. Unde-o fi?
L-am găsit tooocmai la primăria de la Banu Manta. Se cocoțase în plopul ăla, de care zicea el, sus de tot. Nu mai putea coborî. Nu l-aș fi descoperit, dacă n-ar fi făcut ca pitpalacul, așa cum îi intrase în obicei.
„Bă, nebunule, cum te-ai urcat acolo? Dă-te imediat jos, te caută maică-ta!”
Băiețelul abia se mai auzea: „Nu pooot!”
„Cum nu poți?!”
„Nu pooot! Nu mai știu drumul…”
Și odată mi-a venit să plâng. Marian știa să se urce, dar nu să și coboare. Îl învățasem să se cațere ca o pisică și așa rămânea, dacă nu eram cu el.
Vai de capul meu! Ce-am făcuuuut?
M-am suit cu greu după el. Marian era sus de tot, plopul era grozav de înalt și de bătrân, cred că avea peste 100 de ani. Jos, nu-mi era teamă, dar când m-am trezit, cam pe la etajul cinci (vizavi era un bloc de zece etaje) au început să-mi tremure mâinile și picioarele. Plus că bătea și vântul, se zbătea plopul, de ziceai că atunci se smulge din rădăcini și o ia la vale pe Titulescu.
Și să n-o mai lungesc, când am ajuns la Marian s-a pornit și-o ploaie dușmănoasă, cu stropi mari ca palmele lui Dumnezeu din cer.
„Hai să ne dăm jos, da?”, i-am strigat, și copilul, cuminte și ascultător, s-a desprins de crăci ca o maimuțică, și, încet, încet, a coborât.
Când am ajuns la rădăcina plopului, l-am luat în brațe și l-am ridicat pe sus.
„Te-am salvat, prostuleee! Ce-ai căutat acolo singur?”
Abia atunci i-am văzut ochii. Erau albaștri de tot.
„Pe tine!”

mi történt?- ce s-a întâmplat?

Picuță era tata.

DFM, 24 noiembrie 2023/ În poză e nucul meu. Plop n-am găsit. 🙂

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!