De fiecare dată când mănânc dude negre mă gândesc la el, cu emoție și dor, ca la un om drag. Era mare, generos, cu o coroană imensă, acoperea tot cerul. Să fi avut 100 de ani? Nu știu. Dar era un rege al duzilor. Trupul lui mă înspăimânta, jurai c-a înghițit trei oameni, o barcă și o casă mai mică, așa era de noduros și de umflat. Uneori, mi se părea că-i aud pe ăia din el urlând…
În mai și iunie, trotuarul de lângă vestitul restaurant „Gogoșarul” era negru de dude.

La fel erau palmele noastre, unghiile, buzele, limbile și tricourile.
Noi, copiii din cartier, abia așteptam să ne cocoțăm în el, ca să mâncăm. Duda grasă era dulce-acrișoară, cu o aromă pe care n-am mai întâlnit-o de atunci.

O întrebam pe bunică-mea, Bențoaia: „Maie, de când e dudul ăsta?”

Ea, rânjind ironic, ca de obicei: „Apăi e dă când era tactu-marele flăcău și lipea manifeste pă la gară cu Gheorghiu Dej și alți tâmpiți ca el.”

Râdeam în hohote și imediat o turnam: „Tataieeee, mamaia a zis că ești tâmpit!”

Și îndată fugeam la „Gogoșarul”.

Dumnezeule, ce bucurie! Mă urcam cu Sami, și mulți alții, pe o cracă care dădea pe terasa crâșmei și chirăiam, râdeam, cântam, ne băteam cu dude, ba făceam și concursuri gen: „Dacă nimerești în halba lu nenea Bubi, ai 5 puncte, și dacă nimerești în paharul moșului din stânga, ai 20 de puncte, că e mai greu…”
Mușteriii nu se supărau pe noi, erau prea beți unii, dar ospătarii ne înjurau cu poftă, de sfinți, arhangheli și anafuri, pentru că le pătam fețele de mese și deranjam clienții.
Uneori era și tata la crâșmă, cu colegii lui de la CET Grozăvești, că pe vremea aia acolo lucra. Pitită-n dud, mânjită ca o luptătoare de gherilă pe bot, pe obraji, până pe frunte, de nu mă mai recunoștea nici mama, îl spionam ore în șir.

Când masa i se umplea de sticle goale, coboram și intram fulger, cu ochii ca dudele, pe terasă. Nea Cristea, cum mă vedea, îi zicea tatei, mustăcind:

„Fodore, n-ai ce face! Tre s-o plătești acum, că te spune!”
Și tata comanda, pentru mine, alune, CICO și mă lăsa să ling spuma de la bere…
Dudul meu foșnea curios deasupra noastră și mă privea lung, ca un îndrăgostit. Eram fericită și mi se părea, în clipa aia, că-s cea mai frumoasă fetiță din lume.

Azi, nu mai e dudul. L-au ucis. Și nici „Gogoșarul” nu mai e…

DFM, 25 mai 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!