Inimă de crâșmă

Lui Andrei-Cristian.

În primăvara anului 1976, Bucureștiul respira dezinvolt, avea cămașa deschisă la toți nasturii, pantaloni evazați, freza cam hippie și uneori mustață „pe oală”, conform ultimelor tendințe în moda reacționară din occident. Orașul meu își vedea de drum, înainte, fără să-i prea pese cine era în fruntea lui, câte case se vor construi în următorul cincinal și cu cât au depășit, tovarășii muncitori de la Grivița Roșie, planul de producție.

În aprilie, aerul era viu ca o pasăre-n zbor, și, în funcție de loc, de cartier și de nas, el mirosea diferit. Nu știam încă ce aromă are Drumul Taberei, Pantelimonul sau Dudeștiul, însă felia de Nord a capitalei, era lumea mea din care nu aveam de gând să plec vreodată. (Și nici acum n-am plecat. Sunt tot acolo…)

Îmi amintesc aproape perfect parfumul tuturor locurilor pe unde am călcat, căzut, rupt rochițe, plâns, râs, sărit într-un picior, copil fiind, neștiutor și cautând să descopăr cât mai multe minuni și mirosuri combinate. Salcâm înflorit cu ou prăjt, acadea roz și gogoși calde, pateu cu brânză, lemn calduț de gard și vopsea proaspătă, mucegai și smoală, pământ și ojă, clanța de la poartă, veche și lustruită de atâtea palme. Clanța îmi venea până la nas. Era nițel strâmbă, parcă se înmuiase sub carnea degetelor tuturor celor care au atins-o. O priveam de aproape, o adulmecam, o cercetam.

-Maieee, câți oameni au deschis poarta noastră?, o cicăleam pe bunică-mea.

-Mulți, zicea, și-și vedea de treaba ei, lăsându-mă pe gânduri…

****

În afară de Gara de Nord, care mă fascina și-mi lumina fețica de fetiță cu breton, de fiecare dată când intram în sufletul ei, cel mai mult mă amețeau, la propriu, cârciumioarele unde tata, nea Fodorică fără frică, își petrecea timpul liber dintre serviciu și casă.

Îmi plăceau, dar îmi era teamă de ele! Le adoram, dar mă și îngrozeau. Le auzeam șoptind: „Șopa-șopa, ce caută fetița asta aici? Nu e cam mică pentru noi?”

Când ceasul sărea de ora cinci a după-amiezii, mama ofta și zicea:

-Iar s-a proptit tac-tu la Gogoșaru`! Doamne-Doamne, zici că-i unsă cu miere, cârciuma asta!

Crezându-mă, firește, o eroină specială, o prințesă a Gării de Nord deghizată, pentru puțin timp, într-un băiețel obraznic și urâțel, o mângâiam, vitează, pe mama, umflându-mă-n pene:

-Lasă, că mă duc eu și-l aduc acasă! Dacă nu vine el, să-mi zici tu, mie, cuțu`!

-Nu pleci nicăieri!, striga mama în timp ce mesteca în oala cu ciorbă de ștevie.

Dar eram deja pe stradă…

Mama știa că nu-l pot determina să vină acasă și că voi rămâne cu el până termină de băut tot ce avea pe masă.

Ah! Ce păcat că nu erați cu mine atunci! Ați fi văzut cât de specială era strada mea și că nu sunt o „trombonistă” de cartier.

În aprilie, pe la sfârșit, toți zarzării, prunii și caișii râdeau în hohote, cântau cântece vesele și dansau deasupra mea, sub un cer ca ochii lui nenea Ari, cel mai bătrân om din zonă. „Peste munți și peste văi, trece o căruță/Și din toate fetele, tu ești mai drăguțăăă/Trala-laa, la-la-la-la”. Bine, știam că nu eu sunt fata cea drăguță, dar cântam și eu cu ei, cu pomii mei, fără griji, traversând în fugă strada Teodosie Rudeanu.

Daaa! Crâșmele mele din cartierul Gării de Nord vorbeau între ele, comunicau prin arome și cu ajutorul bețivilor cumsecade, aveau guri frumoase, cărnoase, zâmbeau cu dinți perfecți și albi ca ceașca mea de lapte.

Erau crâșme cu terase și crâșme cu „înăuntru”. În alea cu „înăuntru” nu-mi plăcea să intru, era fum greu, gri și acru, înotam în el, îl băteam cu mânuțele, să mă lase în pace.

Totuși, riscam. Îl căutam pe tata. Nu puteam respira și nenea Ari, tataia lui Samuel Goldman, mă lua pe genunchii lui slabi și înțepători, și-mi zicea: „Hahaha! Mă, cupile, ai venit la gazare? Vezi că tac-tu nu-i aice. E peste Podu` Basarab, da` nu ti duce acolo, că-i periculos! Haidi afară, să-ți dau alune și Cico!”

Îl ascultam. Tare bine era la terasă! Scaunele albe, din tablă și fier forjat, erau călduțe, se hâțânau și mă „dădeam” cu ele, când în față, când în spate: hâța-hâța-hâța.

-Stai la un loc, cupile!, zicea nena Ari, că verși pe tine sucu-ăla…

Dar nici nu termina bine și…fapta era făcută.

Nimeni nu știa de ce nenea Ari prefera fumul dinăuntru și nu ieșea la soare, sub dudul de la terasă. L-au întrebat mulți bețivi și chiar ai lui, din familie. Niciodată nu spunea nimic. Dădea din cap și tăcea crunt. Bea ceva alb, extrem de puturos (am aflat de la tata că e rachiu) pe care îl turna în halba de bere. Se trotila greu, îi băga pe toți sub mese și el nu se îmbăta. Îl iubeam tare mult. Cred că-i iubeam tăcerile. Niciodată nu mă descosea ca toți ceilalți. Vorbea cu mine mângâindu-mă pe cap și privindu-mă cu ochii ăia ireali și albaștri.

Când îl găseam pe tata, în alte dăți, mă simțeam în siguranță. Râdea tot timpul și nu mă certa niciodată. Era înconjurat de prieteni, colegi de-ai lui de la CET Grozăvești, că pe vremea aia acolo lucra. Comentau, fumau, beau bere. Îi priveam uluită. Țigările le rămâneau lipite de buze și vorbeau, vorbeau… Oare cum reușeau?

Tata, frumos și tânăr, cu pielea albă, „fără țepi”, comanda mititei, îmi dădea să ling spuma de la bere, îmi lua și ciocolată, și alune. Cum să mă mai întorc la mama? Mama? Care mama?

Niște lăutari cântau încet pe undeva: „Ș-am zis verde, măr domnesc, /Am iubit și-am să iubesc…” Acordeonul plângea și-mi topea sufletul, micii erau fabuloși, buni-buni, îmi curgea zeama pe rochiță.

La mese erau tot felul de oameni. Triști, blonzi, chelioși, urâți cu spumele Mării Baltice, grași, slabi, buni și răi. Ăia buni râdeau. Răii urlau și băteau cu pumnii în mese. Cerșetorii se milogeau pentru un bănuț sau o jumătate de mic, iar omul cu lozurile era prezent la datorie zi și noapte.

Chelnerițele, invariabil cu aceleași nume și la crâșma de la Podul Basarab și aici, și la Matache, erau tinere, roșcate și cam vopsite cu un ruj care mă scotea din minți. Mimi, Tanța sau Nuți alergau printre mese cu paișpe halbe într-o mână și trei platouri în alta. Niște meseriașe! Nu scăpau niciuna pe jos. Le admiram cumplit!

Auzeam ca prin apă dialogurile celor din jur, un zumzet de albine mari, cu chipuri de oameni.

-Tanțo, mai arde-o bere la băiatu`, pupa-te-aș!

-Vineeeeeeeee!

-Mă, Sile, îmi dai mie cărucioru` ăla dă butelii? Nu poci, mă, să car atâta drum. Mă taie la șale…

-Muri și coana Margaretuța!

-Care, mă? Bețiva?

-Aia, da..

-Cum așa? Când? Ieri mânca semințe, stătea în fața casei. Era beată-muci.

-Azi-noapte. Că d-aia venii la crâșmă. Să vă anunț.

–Dumnezeu s-o ierte! Da` cum a murit?

-A găsit-o, azi-dimineață nea Orășanu, cizmaru`. Era țeapănă. Se pișase pe ea…

Apoi, îmi întorceam urechile către masa mea unde erau tata și colegii lui:

-Fodore, ai văzut ce pase a dat Iordănescu ieri?

-A dat pe dracu! Tudorel Stoica a fost cel mai bun!

-Ce zici, mă? Anghelini e cel mai tare!

-Da` Răducanu ce-are?

Și atunci mă lua așa, o toropeală plăcută, puneam bărbia pe masă, pe mânuțe, și-i priveam pe fiecare în parte: tăticul meu, cel mai frumos din restaurant și din lume, nea Cristea, cu mustața lui „pe oală”, cu care mă lăsa să mă joc când se trotila suficient, Cătălin, care avea plete și la fel, mustață liberă la degetele mele, și încă vreo doi cărora le-am uitat numele.

Restaurantul Gogoșaru` era al meu în totalitate, mă cunoștea și mă iubea ca un frate mai mare. Era o ființă vie. Avea sânge în vene, în mese și scaune, iar ochii erau îmbătați de o bucurie bizară, neîntâlnită altundeva, în altă parte a Bucureștiului.

Inima cârciumii bătea odată cu ale noastre. Eram fericită-fericită și simțeam cum cresc în fiecare secundă și cum mă fac din ce în ce mai frumoasă, sub marele dud negru, din cartierul copilăriei mele.

Dana Fodor Mateescu

25.02.2018

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!