Prietenii și colegii îl alintă Puiu și e actor la Teatrului “Tony Bulandra”, din Târgoviște. Ne-am întâlnit într-o dimineață însorită, în plin festival “BABEL”, pe-o bancă din fața teatrului, la umbră sub o tuia plantată de directorul teatrului MC Ranin, încă de la înființarea instituției. Mi-a povestit despre viață, teatru, festival, despre marile întâlniri la teatrul târgoviștean, “Fiordul” și stagiunea underground. „Nunta lui Figaro”, „Take, Ianke și Cadâr”, „Romeo și Julieta” (actori și marionete), „Visul unei nopți de iarnă”,  „Nora”, „Richard al III-lea” sunt doar câteva dintre spectacolele în care-l puteți vedea jucând, în stagiunea următoare.

Monica Andrei: Când ați avut primul gând care v-a trimis spre teatru?

Puiu Jipa: Prin clasa a-XI-a. Participam la un cenaclu în liceu, la Ploiești. Doamna profesoară de limba română, Teodorescu, care nu preda la clasa mea, ci la seral, inițiase cenaclul. M-am băgat pentru că-mi plăcea să spun poezii, scriam texte pentru cânticele, dar și pentru că aflasem că repetițiile încep după ora 10.00,  iar mie nu-mi plăcea să mă trezesc prea dimineață. Acolo dădusem cu ochii de publicul adevărat, care m-a ascultat. Observasem că, recitând, le captasem atenția. După patru ședințe de cenaclu am început să le spun povești. Mi-am zis clar: dau la teatru! Am făcut puțină pregătire cu doamna Juvara, la intervenția unor prieteni, iar soțul ei, domnul Moisescu mi-a aranjat monologul din “Paricidul” de Ion Sava. La admitere, o nebunie, mulți pe-un loc. În comisie: Dem Rădulescu, Beate Fredanov, Adriana Popovici, care era lector atunci. Profesorii de clasă: Amza Pellea și Marin Moraru nu făceau parte din comisie. Am fost repartizat la clasa lui Marin Moraru, alături de: Ana Ciontea, Marian Râlea, Mirela Nicolau, Iulia Boroș, Tudor George și Cătălin Ciornei fiul lui Boris Ciornei, ambii plecați din țară. După doi ani ne-a preluat domnul Cojar pentru că Marin Moraru s-a retras din învățământ. Erau diferiți ca profesori, dar a fost minunat, că am învățat meserie. Atunci, Cojar era șef de catedră la Actorie, un pedagog excepțional.

Cum era Cojar ca profesor, dar Amza Pellea?

La Amza jucam. Noi eram 7 în clasă, iar la Amza erau 8 studenți. Lui îi plăcea să pună în scenă spectacole cu multe personaje și ne “împrumuta”. Eram unul dintre favoriții lui Amza Pellea și mă distribuia. Așa am avut șansa de a juca în 3 spectacole-examen. Împreună cu Marian Râlea  am petrecut ultimul Crăciun cu Amza în viață, la el acasă. Locuia undeva prin spate, pe la “Armenească”, pe strada „Galați”, avea acasă un bar. Fiica sa Oana era atunci la liceu. Ne întâlneam, ne recita poezii. Țin minte că atunci, ne-a spus o poezie “Când s-o împărțit norocu’”. O țin minte și acum: „Și-așa-mi vine uneori/ Să dau cu cuțitu’-n nori”. N-am găsit versiunea asta nicăieri. Apoi, a plecat dintre noi, la un an diferență de Nichita Stănescu.

În facultate am jucat în neștire. Celălalt profesor, Ion Cojar era stanislavskian [metodă de actorie]. Am avut un blocaj în fața lui. Eram puțini în clasă. Totul mergea bine la primele lecturi, apoi intervenea blocajul. Jucam la colegii mai mari de la regie de teatru: Victor Iona Frunză,  Dominic Dembinski, Tompa Gabor, Andrei Mihalache, și îmi ieșea, n-aveam inhibiții. De obicei regizorii ne luau la “pachet” pe mine și pe Marian Râlea.  Eram prin anul III de facultate când Andrei Mihalache m-a întrebat ce repet. Ceva nu-mi ieșea, dar atunci s-a produs declicul. Am început să văd. A fost ceva straniu. M-am agățat de situație crezând că îmi va ieși tot timpul. Nu, teatrul e continuă muncă, tot timpul cauți și sapi în tine. Au fost cazuri când m-am dus spre personaj. Nu e plăcut să mergi de tot în personaj.

În toată cariera a existat vreun personaj care să vă devină obsesie?

Culmea, în Institutul de Teatru am jucat Serebreakov pe la 30 și ceva de ani am jucat Astor, iar la 50 și ceva am ajuns iar la Serebreakov, la acel Serebreakov din anul II de facultate despre care rămăsesem cu ideea că nu-mi ieșise. Doamna Olga Tudorache  fusese încântată, căci la 20 de ani, cât aveam atunci, era greu să joc un bătrân. N-aveam nici machiaj suficient. Știam că fac o fantoșă. Nu știam cum să joc un bătrân de 60 de ani, dar făcusem corect ceea ce făcusem atunci. După 30 de ani m-am trezit din nou în apropierea personajului. Pe undeva, acest personaj mă marcase. Îmi place să joc personaje din opera lui Cehov. Și mai am o obsesie. Îl văzusem pe Rauțchi, cândva, jucând „Hagi Tudose”. Mi-aș dori să joc Hagi Tudose. E altfel de lume acolo. Hagi Tudose e un personaj care are în jur de 50 de ani. Zgârcenia îl face să pară mai bătrân și pentru că e un bătrân urât.

Și după absolvire unde ați fost repartizat?

Am ajuns la Satu Mare. Aveam de ales între teatrul din Petroșani și Satu Mare. Aș fi fost tentat să ajung la Petroșani, că era mai aproape de București și de Ploiești, dar Cătălin Ciornei m-a îmbărbătat: “du-te mă, la Satu Mare, că acolo e Ardeal, e altă lume”. Pot să-i mulțumesc, că am stat 11 ani acolo. Au fost 11 ani plini de roluri. În primul an cei veniți erau priviți cu neîncredere. Era în plin comunism, aveam normă la jucat roluri după 1985. Făceam de serviciu la poartă unde trebuia să răspundem la telefon doar. Era un fel de economie de personal. Noi, actorii, făceam de serviciu în 2 sau 3 ture, căci noaptea era portar. Pe acest motiv am dat în judecată “Miliția” și am câștigat procesul. Devenisem erou local înainte de a fi celebru în teatru. Găsisem o avocată, mi-a dat dreptate și m-a ajutat, care ulterior mi-a devenit prietenă bună.

Teatrul din Satu Mare era înființat în 1968, eu ajunsesem acolo în 1982, adică la 14 ani de la înființarea lui. Venea lumea și nu venea la teatru. Mai exista și sistemul de abonamente. Andrei Mihalache a pus în scenă “Nu sunt Turnul Eifel” de Ecaterina Oproiu. Absolvisem de un an, jucasem la el, mă distribuise. Cât am jucat în acel teatru, am avut roluri  bune și parte de regizori buni. Venise Zoe Anghel Stanca, Domnița Munteanu din Televiziune, apoi a urmat epoca Cristian Ioan. Am un mare respect pentru tot ceea ce am jucat acolo între 1985 și 1993. Practic,  am scos teatrul din inerție. Cristi se cunoștea cu secretara de partid care fusese numită la “Cultură”, ne permitea să jucăm ce doream.

Cristian Ioan și MC Ranin sunt directorii cu care m-am înțeles în privința trupei a repertoriului. Am preferat să rămân numărul doi după director, căci trebuie să se spargă în capul cuiva toate oalele. După epoca Satu Mare am întrerupt un an, intrat în gazetărie, am ajuns la Radio „Tinerama”. Mergeam cu acea nevastă spre București, intrasem bine în pâine, când mă cheamă iar Cristian Ioan la Brașov, ca să intru într-un spectacol pentru că o luase razna un actor, iar eu știam rolul. N-am putut rezista tentației. Am stat patru ani la Brașov. N-am amintiri neplăcute, dar nici prea plăcute. Venise Mircea Cornișteanu director, deși suntem amici, nu ne-am înțeles. Nu eram pe aceeași lungime de undă. Am plecat. Intrasem într-un soi de depresie, n-aveam chef de nimic, divorțam. M-am angajat la o editură. Scriam. Printr-o întâmplare, am fost trimis de editură la Vâlcea. Mi-a plăcut enorm locul și am rămas din 1998 până în 2004. În acel teatru nu se făcea nimic. Fusese o vreme când trecuseră pe acolo Dan Micu și Angel Marinescu, ambii decedați, apoi Silviu Purcărete. Totuși, am făcut spectacolul, “Adolescenții” distribuind actori și liceeni, cu succes uluitor la public, după un scenariu vechi de prin anii ’70 pe care-l modificasem. Veneau liceeni să-și vadă colegii, așa am umplut sala. Cu mulți dintre ei am rămas prieteni.

Cum ați ajuns la teatrul din Târgoviște?

Voiam să fiu mai aproape de mama, care era destul de bolnavă, locuia la Ploiești, orașul unde m-am născut. Liviu Cheloiu, prietenul meu, mi-a spus de concursul de la teatrul din Târgoviște. La o lună de la concurs, mă cheamă domnul Ranin să-mi iau salariul. După altă lună mă anunță telefonic că plecă la Cairo cu spectacolul “Îmblânzirea Scorpiei”, unde trebuia să înlocuiesc un actor și să facem spectacolul în trei zile. La teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște am avut întâlniri puternice în partea a doua a carierei. L-am întâlnit pe Mihai Măniuțiu, un creator definitiv de teatru. La el lucrurile sunt clare. Are o siguranță care se transmite la actor. Am făcut împreună două spectacole: “Bacantele” unde am avut rol titular, și „Ispitirea Sf. Anton”. Întâlnirea majoră pentru mine a fost Ranin- Măniuțiu. Am jucat și pe textele mele în acest teatru. E un spațiu de creație. Am făcut prima stagiune de teatru underground în afara teatrului la “Fiord”, clubul care se află aproape de teatru și de casa mea. Că-mi tot zicea Ranin, de ce mă ocup de bețivii ăia, de la „Fiord”, dar ei nu erau bețivi. Sunt oameni care azi întră în sala de teatru. Când am ajuns la Târgoviște, lumea nu prea venea la teatru, știa de clubul „Petrol”, iar acum avem și Festivalul internațional „BABEL”, iar anul acesta au participat 26 de țări. E un festival al artelor spectacolului unde vin trupe de teatru din zone diferite ale lumii de pe patru continente și târgoviștenii cumpără bilet.

Și vă ocupați an de an de ziarul festivalului?

Da, mă ocup de  „Foaie.R” ziarul festivalului. Mai scrie un voluntar, Dieter Top, Liviu Mihaiu, eventual un invitat, vă pun pe dvs., căci altfel rămân să scriu singur. Numerele sunt bunișoare, au și poze. Au fost ani când teatrul nostru n-a avut nici hârtie, iar la festival, pe baza unor prieteni de-ai mei, am scos ziarul pe-o hârtie ciudată, cu text lipit pe hârtie și fotocopiat, apoi fotografiile fotocopiate, cam așa ne descurcam. Încropeam, dar noi aveam un ziar, la fiecare ediție de festival.

Producții variate din țări și culturi diferite de pe continente diferite participă la festival an de an. Cum ați făcut ca spectatorul târgoviștean să intre în sala de teatru în timpul festivalului?

Într-o seară, niște tineri priveau programul și uimiți exclamau: “Kazahstan!”, printre voluntari, căci un rol important îl au și ei. De 5 ani vin voluntari în festival și de la noi și din Scoția. Ai noștri vin de la licee. Facem anunț, ei știu din anii trecuți, transmit din generație în generație experiența lor, se înscriu și vin să ne ajute. O parte din spectatori sunt aduși de acești voluntari. E un nucleu de vreo 40-50 de tineri în permanentă schimbare de la an la an. Cunosc oameni, au acces gratuit la spectacole în sălile mari, pe lângă munca prestată. După festival, ei continuă să frecventeze teatrul, apoi se duc la facultate la București, dar la final de săptămână când se întorc acasă tot la teatrul nostru intră să vadă teatru. Și prin ei a adus “BABEL” ceva nou în comunitate. Căci „BABEL” e mai mult decât festival de teatru.

Ce face actorul Puiu Jipa în timpul liber?

Am fost chiriaș patru ani, apoi mi-am cumpărat căsuța aproape de teatru, de pe strada “Liniștii”. Sunt sentimental de felul meu, dar nu vreau să arăt asta. Am curte și o grădină, un cățel simpatic, adunat de pe drumuri, cu niște ochi de cafea. Fug de la „BABEL” ca să-l hrănesc. Are cușca lui. În jurul casei, mi-am plantat: cimbru, mentă… cum le zice? Plante aromatice! Pe lângă ce am moștenit în grădină am mai plantat câte ceva… 12 cuibulețe cu căpșuni, dar au ieșit doar două. Poate la anul… Apoi trandafiri. Am un cireș arhiplin, cu fructe coapte, un vișin bătrâior, de unde poți aduna o găleată de vișine, viță de vie. La Ploiești, un oraș al orgoliilor bine stabilite, orașul lui „bei ceva?” cu ploieștenii și spiritul lor haios, nu mai am pe nimeni, căci mama s-a prăpădit. M-am stabilit aici, dar încă mă consider ploieștean. În timpul liber prietenii îmi vin în vizită, la umbră, în grădină la un pahar de ceva….

Monica ANDREI/ Teatrul Metropolis28056436_1564936783622278_1504420949520039377_n

Foto: Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște