Când am văzut filmul Fall (Căderea) mi-am reamintit golul din stomac, gheața din creier și din vene, tremurul desăvârșit, pe care l-am avut, când tata s-a cocoțat pe coșul de fum de la Cet Vest, ca să schimbe un afurisit de bec, și să mai facă ceva, dar am uitat ce…
Să fi fost în 1988 sau în 89? Nu mai știu exact. Lucram cu tata, la secția Aparate Speciale. Copilăream încă și viața mi se părea o joacă. M-aș fi cocoțat peste tot, îmi băgam nasul unde nu-mi fierbea oala, evident, și făceam tot felul de trăsnăi, de parcă aș fi avut șase ani, nu 18!
Mă fascinau cele două turnuri de răcire și coșul de fum înalt de 180 de metri. Mi-aș fi dorit să ajung sus și să văd orașul. Îmi povestise tata că el s-a urcat de câteva ori sus de tot, ca să schimbe unul dintre becurile roșii, care erau montate acolo pentru avertizarea avioanelor.

„Eram mai tânăr!, zicea, și sufla așa fumul de țigară în jet, de parcă era o rachetă.
„Te-ai mai urca și acum?”
„Dacă n-are cine, m-aș urca. Mai ales că primesc și o zi liberă pentru asta. Poate și-o primă?”, a zâmbit tata făcându-mi cu ochiul.
Și nu zici, că la scurt timp, s-a ars un bec de avertizare și cel care îl schimba, de obicei, nu a putut să se urce în ziua aia?
Directorul i-a întrebat pe oameni, care ar vrea să se suie și să facă treaba asta, destul de dificilă. Ăla eu, ăla eu… Nimeni! Și, la un moment dat, se trezește tata: „Tovdirector, mă urc eu!”
„Bine, Pompilică, urcă-te!”, a zis șeful centralei de atunci, Marian Voiculescu, și a plecat, că avea treabă.
Tata și-a pus o cască pe cap, a luat scule într-o plasă, pe care și-a agățat-o de gât, o centură de siguranță cu carabinieră și gata.

În curtea interioară a electrocentralei s-au adunat mulți angajați, unii râdeau, alții făceau bășcăile de tata (Fodoreee, vezi să nu-ți scapi șurubelnița! Bre, nea Pompi, dai o bere când cobori? Dacă mai cobori! Hahaha! Pompilicăăă, vezi dacă au adus carne la alimentara de la Gorjului!, etc).
„Dano, vino afară, că tac-tu s-a cocoțat pe coșul de fum!”, m-a chemat un coleg.

Am fugit cât am putut de repede. Inima-mi bubuia-n ochi.

Când am ajuns, tata se vedea cât o lacrimă colorată. Urca încet, ardelenește, ticăit. Doamne! Acolo sus era tatăl meu!
A ajuns la al treilea cerc al turnului. Acolo era buba. Nu știu ce înălțime era, faceți și voi socoteala!
Jos, unde eram noi, toată lumea tăcea. Îmi era frig, chiar dacă eram în mai sau iunie.
Tata a meșterit ce-a meșterit p-acolo, apoi îl văd că se așază pe grătarul din fier care împrejmuia coșul și își aprinde o țigară. A fumat-o, mi-a făcut cu mîna, apoi a început să coboare.
Când a ajuns la pământ, râdea.

„Zi-mi cum a fost!”, am tăbărât pe el. „Ce ai văzut? Cum e lumea de acolo? Se vede marea? Dunărea? Se văd munții? Hai, zi-mi, odată!”
Și-a mai aprins un „Carpați fără” și mi-a povestit că sus, scara era desprinsă din șuruburi, în mai mule locuri. Le-a proptit el mai bine, dar s-a speriat, pentru că sunt curenți de aer, bate vântul mai tare decât jos, și se zgălțâia destul de serios. Dar chiar așa, e reușit să schimbe becul ars și să vadă până hăt, la Dunăre. Și poate și mai departe… „Parcă priveam un tablou, așa de frumos se vede! Lanuri de rapiță, de grâu verde, și de cer neasemuit de albastru…”
După program, tata s-a dus cu nea Cristea și cu Cătălin să se cinstească, evident, pe la Moghioroș. Înainte să coboare din autobuz mi-a zis: „Vezi, să nu afle maică-ta, că m-am urcat iar pe coș, că face urât!”
Am râs în hohote. „Stai liniștit!”

Și mama n-a aflat niciodată.

DFM, 24 mai 2024

Fotografia cu coșul este realizată de Mariana, fosta mea colegă. Mulțumesc! 🙂

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!