Sunt zile de mai când e atât de cald, încât ți se lichefiază creierii-n cap. Ceea ce e de bine, că aparent măcar îi ai. Și staaai și aștepți ce pică: R 448, R 477, 448 sau 451.

Vine un autobuz după vreo 25′. Aaaleluia, își zise Coca Lara Croft, mai ales că e gol și poate să stea liniștită pe scaun, să deschidă toate geamurile, fără grija că apare vreo Babette pe care o trage curentul, maică, și îi solicită imperios să-l închidă.

Scoate degrabă telefonul, feisbuchește cu drag și spor, mai dă un like, mai o inimioară, hopaaa, mesaj de la V. Să-i răspundem, deci. Un cârnat de comentarii la poza cu Filofteea. Skip.

Văleu, dar unde ne aflăm? Balotești. Când am ajuns așa repede, frățioare? Lasă, că pân’ la Piața Presei pot să trag și-un pui de somn, la o adică. Iar un ochi în telefon, altul pe geam. Hă, Săftica? Cum adică, bre, are traseul deviat? Nope. Corbeanca, Buftea… Hai, să-mi trag palme, se înfurie Coca Lara. Urmează Chitila. Merg de 1 h și asta e doar jumătatea traseului. Unde pana mea duce? Aha, Laromet, capătul e la Străulești.

– Fata, fata, auzi?

O țig… femeie de etnie rromă cu un puradel blond și murdar pe față – zici că-i Muc cel mic – se apropie de Lara.

– Cum ajung la Obor?

– Coborâți la capăt, doamnă, și vă orientați la fața locului.

– Unde la capăt?

– Străulești.

– Dar la Obor cum ajung? Ce mașină iau?

– Nu știu, îmi pare rău.

– Păi uite-te pe tilifon și zi și mie, mânca-ți-aș.

– Nu mai am baterie.

Plodul bagă mâna vârtos în ghiozdanul Coca Larei și înhață un pix cu mina aproape terminată. Vag dezamăgit, îl pune la loc. Pfui, bine că n-am niciun țânc, medită femeia. Dacă-l prindeam buzunărind oameni necunoscuți în autobuz, dădeam cu el de pământ.

– Domnu’, domnu’, eu cum ajung la Obor? îl interpelează de data aceasta pe șofer, văzând că nu scoate nimic de la Coca, și nu mai e niciun alt călător în tot autobuzul.

– Eu merg decât la Străulești.

– Și la Obor? Ce oftobuz iau?

– Cobori la capăt și de acolo schimbi.

– Mai e mult?

– Mai e.

Ovo Design.

– Aicia e capătu’?

– Nu.

Utrec.

– Domnu’, domnu’, aicea?

– Încă nu, răspunde șoferul, vag enervat.

Soldat Adrian 4.

– Acilea cobor?

– Te anunț eu, bre, zbiară el, scos din pepeni.

O altă mamaie rătăcită se interesează unde merge acest autobuz misterios. Dacă ne duce să ne fure organili și să le vânză, maică? întreabă ea în șoaptă, ducând mâna la gură.

– Pun pariu că matale nici nu te-ai uitat în ce te-ai urcat, mamaie, spune șoferul pe un ton condescendent. R 402! Are capătul la Străulești.

– Auliu! Păi io nu merg acolea! Opriți, că sun la Poliție!

– Io opresc dăcât în stație, doamnă.

Băbuța dă să leșine. Căldură mare, monșer. Se deschide ușa la stația Laromet, unde coboară.

– Aici e capătul. Terminalul Străulești, își informează conducătorul pasagera, ducând mâna la un chipiu imaginar.

În zare se vede stația de metrou cu același nume. Ura, sunt salvată, gândi Coca Lara, grăbind pasul.

Autor Alexandra Amariei