La scurt timp după întâmplarea cu tricoul, l-am văzut pe tata cum se străduia să învețe, singur, limba engleză. În secret, să nu-l vadă mama!

Pitise printre cărți un caiețel rupt (fusese al meu) în care nota cuvintele, așa cum le auzea el prin filme sau în textele celor de la la Pink Floyd (The Wall). Fonetic, dar cu traducerea în română alături.

L-am răsfoit și, m-a curins o milă de neimaginat, intensă ca o durere vie pe care o iubeam. Scria „gut morni” (bună dimineața), „uar” (război), „ailav iu” (te iubesc), „ticiăr” (profesoară), sau „hors” (cal), „chet” (pisică) dog (cățel) și „madăr” (mama).

Literele erau apăsate, colțuroase, nu se lipeau una de cealaltă uneori, a-ul era certat cu n-ul sau cu i-ul, dar totuși împreună. Scrisul tatei, de om născut în anii războiului, parcă tremura de frig și plângea în hohote, dar paradoxal, mi se păre că nu e trist, ci din contră. Plin de viață, inteligent și dornic de învățătură. L-am iubit fantastic în clipele acelea.

Și când scriu textul ăsta, mi-e tare dor de el.

DFM (repost) 14 martie 2024