Era într-o sâmbătă de toamnă, spre apus. Culorile din jur înnebuniseră, coborâseră din cer și făceau ce voiau printre oameni. Octombrie își răsfira pletele verzi și galbene și roșcate peste cimitir și morții lui. Mirosea a cafea de la automat, a lumânări și-a vanilie din colive. Nici frig, nici cald, taman bine de așteptat ceva…

Mi-a sărit în ochi de la bun început. Femeia în vârstă, cu o spumă de norișori albi în jurul chipului delicat, se odihnea pe o bancă. O jucărie cu poșetă și suflet, care a văzut multe la viața ei, mi-am zis. Zâmbea frumos în aerul mieriu. M-am uitat lung la ea, insistent chiar. Era îmbrăcată simplu, dar elegant, cu fustă, pantofi cu toc, pardesiu alb, poșetă, o ținută dreaptă, impecabilă.

Apoi a făcut un gest neașteptat, care m-a scuturat ca o mână de bărbat vânjos. Cu mișcări încete, grațioase și precise a scos din geantă o țigară subțire, a aprins-o cu bricheta și a tras un fum adânc. Apoi încă unul… Privea lumea din jur cu o îngăduință suverană, părea că știe un secret pe care doar mie ar putea să mi-l șoptească. N-am rezistat și, după ce am aprins lumânări la mormântul socrilor mei, m-am întors și am deschis un dialog. De fapt, Răzvan a fost cel care a abordat-o. Când a început să vorbească doamna, m-am trezit zâmbind. Limbajul curat, elegant, educat, – cuvintele aveau toate articolele hotărâte la ele – , îmi spunea că femeia din fața mea nu e chiar oricine: „Mă numesc Maria și, dacă am noroc, în curând voi împlini 80 de ani…, a ciripit ea veselă. Am venit să pun o lumânare, am aici o fină îngropată. Dar vremea este superbă și încerc să profit de soare, locuiesc aproape, pe la gară…”

Și, cirip-cirip, cirip-cirip, ducem discuția mai departe, spre tinerețile ei, vremuri splendide, când cucoanele Bucureștilor erau elegante, știau cum să-și poarte hainele, blănurile, pantofii cu toc, parfumurile, surâsul plin de mistere și uneori de păcate… Scoate o fotografie micuță din portofel și ne-o oferă timidă. O blondă cu figură de actriță de la Hollywood, își arată profilul prefect. Ea!

„Am fost frumoasă, daaa, dragii mei, am apărut pe coperta Revistei Flacăra. Era ceva pe vremea aceea să ajungi pe una dintre cele mai importante reviste din România! Ah! Sper că-mi amintesc bine anul… Lucram la Centrul de Librării, acela de pe Lipscani, la biroul financiar. Într-o zi, m-a abordat o fotoreporteră, țin minte cum se numea, asta nu am uitat: Elena Gherea. Și m-a pozat. Eram așa de mândră! Le-am dus revista și socrilor mei, în provincie. De ciudă sau din dușmănie, nu știu de ce, cineva mi-a mâzgălit chipul, mi-a desenat mustață, ha! ha! ha! Ce m-am supărat atunci, dar acum mă amuz. Hi! Hi! Hi!” Râde ca un clopoțel.

Maria mă fascinează. Niciun cuvințel despre bătrânețe, junghiuri, monturi la picioare, diabet, operații, buline, rețete compensate, tensiune arterială, varice, pensie prea mică, chestii-socoteli, cam 90% dintre subiectele „tocate” de persoanele vârste a III-a…Nu. Maria mea are suflet tânăr, ar dansa, („Ah, ce-mi place să dansez!”) ar călători („Toată ziua mă plimb, ba cu troleibuzul, ba cu metroul, merg în parc, mă duc la teatru, e drept, mai rar, mă bucur de tot ce e frumos…”), ar face de toate. Și jur că, dacă nu ne-am afla acum într-un țintirim, l-aș pune pe Răzvan să o invite la un vals.

„Soțul meu a murit acum 10 ani. Cu el dansam. N-a fost niciodată bolnav. Și dintr-odată… Mâncasem și m-am dus la bucătărie să spăl vasele. El rămăsese în fotoliu, să-și facă siesta, să citească presa. Parcă l-am auzit cum tușește, dar curgea apa la chiuvetă și nici prin cap nu mi-a trecut că-i este rău. Când m-am întors să-i spun ceva, murise. I se înnegrise fața, până și limba era neagră. Se dusese, săracul! Infarct! A fost un soț tare bun!”

Și mai scoate Maria o țigară. Tristețea ne dădea târcoale, voia să intre în noi, trebuia alungată! Degetele femeii, subțiri, fără noduri reumatice, unghiile cuminți, date cu lac, dansează în aer: „Eee, nu vă uitați așa la mine, mă prostesc! Nu sunt o fumătoare adevărată. Îmi place să meditez. Mă ajută să mă concentrez. Sunt țigările nepoatei mele. Am doi copii, o fată și un băiat, la casa lor, am nepoți mari, sunt sănătoasă și o femeie fericită, n-am de ce să mă plâng.”

Zboară timpul și plutește, nebunul, deasupra noastră, trece prin noi, nu ne vede… Vorbim despre muzică clasică, programele TV, Bucureștiul de altădată, ah, ce elegante erau femeile pe vremea ei!, și bărbații, daaa! Despre autori, cărți, cât de greu se găseau pe vremea lui Ceaușescu, trebuia să ai pile serioase la librărie, nu ca acum, când le poți cumpăra și de la supermarket, bani să fie!

Câtă vreme am discutat, s-a lăsat seara, cuminte, cu mirosul ei de frunze arse și struguri-căpșunică încă nestrânși, uitați pe vrejurile de viță-de-vie.

Când zâmbește Maria, cu toată dantura ei îngrijită, îți transmite bună-dispoziție. E o încântare! Un pahar cu șampanie frapată. Care e secretul? Pontul? Cum de și-a păstrat lumina, copilăria, seninătatea, prospețimea, într-o lume plină de sărăcie, necazuri, scandaluri, ură, păcate, urâciuni? „Știți cum? Am iubit viața. Am încercat să fiu veselă mereu, să fac bine în jur, să nu mă supăr din orice. Dacă eu sunt fericită, sunt și cei din jurul meu. Nu spun că n-am suferit, că n-am plâns, că aș fi ipocrită și m-aș minți pe mine însămi. Dar am trecut peste toate cu fruntea sus. Mereu vine o zi frumoasă, niciodată nu trebuie să disperi, orice s-ar întâmpla! Dumnezeu are grijă, El aranjează lucrurile, e cel mai strașnic arhitect al destinelor. Ăsta e secretul, dacă vreți să-i spunem așa. Capul sus și înainte! Niciodată înapoi! Și zâmbetul pe față.”

Rămân cu gura căscată. Aș aplauda-o. Dar o fac numai în gând. E un bun exemplu pentru cei care au încercat să se sinucidă vreodată, pentru depresivi, pentru toată lumea…

„Ei, dar trebuie să ne despărțim! Mi-a făcut o reală plăcere să vă cunosc. Poate ne vom mai întâlni. Acum plec. Am atâta treabă de făcut prin casă!, se scuză Maria și se ridică sprintenă ca o fetișcană. Ne luăm rămas bun și o văd cum se îndepărtează lin, cu bărbia sus și pași egali, prietenoși. Pun pariu că zâmbește! Oare ne vom mai vedea vreodată?

Dana Fodor Mateescu