Moartea fuma un Kent lung și se juca în curtea spitalului, cu un băț, într-o băltoacă. Picura, iar norii osteneau până în frunțile copacilor aurii. Octombrie 2016.
M-a văzut și-a zâmbit:
-Hopaa! Iar ne întâlnim.
-Iar…
S-a apropiat de mine și m-a „scanat” două secunde. A mârâit ca un câine călcat pe picior:
– Nea Fodor? E aici, la spital?
-Da.
-Eeee, Muchinuțo, nu sunteți veșnici! Voi vă nașteți, vă înmulțiți, beți, mâncați, râdeți, plângeți, dansați desculți, sunteți fericiți, muriți… Numai eu tre` să umblu ca o căpiată peste tot! Așa m-am săturat, de-mi vine, dracului, să plec de nebună și să-i las pe toți, mi-a zis Moartea aruncând chiștocul de țigară fix în coșul de gunoi de pe stâlp, cu o figură strașnică, așa, ca la baschet.
-Haidi, pa! Mă duc la chirurgie. Am acolo trei cazuri. Le iau azi.
A dispărut Moartea, fluierând marșul funebru al lui Chopin, dar pe ritm de rock-and-roll. Eu am pornit-o repede-repede spre tata, care mă aștepta cuminte la etajul 12, la „gastro”.
De o lună de zile, tata zace la Spitalul Universitar de Urgență. Urc pe jos, pentru că n-am răbdare să aștept liftul, parcă mă trage ceva de țoale pe scări, nu suport să aștept atâta. La două zile fac naveta Pipera-Eroilor. E grav. Foarte grav. Gândurile fug înaintea mea, sunt mai ușoare și urcă scările mai iute.
Tata are encefalopatie, ciroză hepatică avansată, plus niște coaste rupte, pentru că s-a dezechilibrat acasă și a căzut rău. Plămânul stâng e nițel „ciupit” și i s-a strâns ceva lichid acolo. Hârâie, bietul de el, ca o jucărie stricată în care a intrat apă.
12 etaje! Pe la 6 sunt fleașcă de transpirație. Mă petrec cu medici, rezidenți, asistente, vizitatori…
Urc, urc, urc. Pempărșii sunt grei. Pachet mare. Îl trec dintr-o mână-ntr-alta. O femeie tânără, în negru, plânge în hohote. Vorbește cu cineva la telefon: „Da, mă, Săndico, a murit pă masă…a făcut stop. Da. Cum să-i spun lu` tata? Cum? Ăla moare pă loc, dacă află…”
Moartea și-a ținut vorba, Ein Mann, ein Wort!
Respir adânc, până-n călcâie și mă odihnesc. Inima: tru-tru-tru, bate ca la rândunică, când o ții în palmă.
Între etajul 9 și 10 e o crăpătură transversală în zid. De la cutremur. O cunosc ca pe-o prietenă, mereu mă întâlnesc cu ea.
Ajung la 12. Deschid ușa. Miroase a cafea bună, de la automat și o clipă uit că mă aflu în pieptul marelui spital plin cu durere, bisturie, perfuzii, speranțe, bocete și frici.
Îmi pun pe mine un halat verde. La „49” e tata. Sau ce-a mai rămas din el…Chipul i s-a schimonosit, barba albă i-a crescut, mâinile i s-au subțiat, le are ca de copil. Sunt vinete ambele. De la branule. Doar degetele lui, frumoase, cu unghii lungi, ovale, au rămas la fel.
Îl ating cu teamă. Are gâlme cu sânge. Mi se oprește aerul de milă. MILĂ!
-Te doare ceva?
-Nu mă doare nimic acum…Numai când mă mișc. Mă doare spatele. Mă dor coastele! Mi-au făcut o gaură-n spate, ca la păpuși. Mi-au scos lichidul, sângele.
Pe partea stângă e pansat și vânăt din nou. Îi dau apă cu paiul.
-Mai știi păpușa ta, Oana? Aia blondă, de i-ai aruncat căpățâna pe geam, când locuiam în Melinești și ai urlat că o vrei înapoi? Toate fetițele aveau păpuși frumoase, cu haine pe ele, numai Danieluța mea avea o păpușă fără cap!
Zâmbim amândoi. Eu râd, dar îmi gâlâie plânsul în piept.
Îi dau și niște iaurt. Nu pot să stau mult. Trebuie să plec.
-Doamna doctor Cătălina e foarte de treabă, are grijă de mine, îmi face masaj. Uneori cred că ești tu. E un om bun.
Se chinuie să vorbească. Glasul nu mai e al lui, ci al altcuiva străin. Abia rostește cuvintele. Încearcă să le pronunțe, dar nu-i iese mare lucru. Vorbele sunt sparte, ciobite, fluieră vântul prin ele.
În salon mai sunt încă opt bolnavi. Aerul e greu ca o blană udă de oaie. Miroase a spirt, a antibiotic, și-a moarte. E și ea p-aici, o simt, dar n-o văd. Bătrânelul de lângă tata o strigă pe nevastă-sa și scâncește. E slab-mort, are pempărși, perfuziile îl hrănesc: pic-pic-pic. Bolnavul de lângă ușă e inconștient și legat de aparate care piuie. Tremură și geme. Ce durere cumplită mușcă din bietul om? Ce simte el acum? Pe cine vede? La cine s-o gândi? Mă sfâșâie mila, mă rupe ca pe o rochie veche. Nu plâng. Nu vreau să plâng! Un alt pacient îmi vede privirea:
-Nu mai are mult omul ăsta. O să moară. N-au ce să-i mai facă…
Pe pervaz, niște lumânări abia așteaptă să fie aprinse.
-Azi-noapte, tatăl tău o striga pe una Onia. Zicea: Onia, Onia! Cine e? Mama ta?
-Nu. Mama e moartă. Și se numea Elena. Nu știu ce-a vrut să spună…Poate a visat ceva.
Îl mângâi pe nea Fodor pe frunte. Mă privește cu niște ochi în care nu pot să mă uit.
-Spune-i lui Andrei că-l iubesc și să fie cuminte…
-O să-i spun.
Plec sufocată. Plânsul mă strânge de gât cu degete ude. Cobor câte două trepte și plâng cu glas, ca un băiețoi gras, căruia golanii de la scara C i-au ciordit bicicleta cea nouă. Plâng și cobor, cobor și plâng. Nu-mi pasă că mă vede lumea.
Pe la etajul patru mi se deschide mintea ca un nufăr. Ce proastă am putut fi! Acum înțeleg pe cine striga el în somn. Nu „Onia”, ci pe „anya”. „Anya” înseamnă „mamă”, pe ungurește…
…..
După ce am plecat de la el, i s-a făcut rău. Seara, pe la 9, tata a închis ochii pentru totdeauna.
Dana Fodor Mateescu – 24 octombrie 2016