În clipa în care am aflat că sunt însărcinată, mi-a fugit pământul de sub picioare. De fericire. Fericirea mea era fericită, s-a urcat pe masă, râdea cu gura pân la urechi și chiuia ca la nuntă. Nimeni nu mă mai putea face să sufăr. Cel puțin așa credeam…

„Eu? O să am un copil? Nu se poate! Ia mai uitați-vă o dată în mine! Sunteți sigură?”, cam așa bâlbâiam pe la cabinetul ginecologic, unde mă aflam în septembrie 2006.

Pe ecran se vedea, clar, o sămânțică atât de iubită și de neînțeleasă de mine. Era Andrei-Cristian. Înota în sucul vieții lui, jucăuș și gata de creștere.

Opt luni de zile l-am purtat cu mine peste tot, l-am zdruncinat, l-am făcut să-mi simtă necazurile (n-am vrut, dar n-am reușit să mă lupt cu toate), fricile, gândurile, lacrimile, bucuriile.

I-am cântat. L-am mângâiat. L-am închinat. I-am povestit. Eram puternică. Aveam două inimi și două creiere.

L-am cărat în Valea Plopului, la Bușteni, la balamuc, în Târgu-Mureș și la Cluj. L-am dus în Italia, nu la plimbare, tot la muncă, să se învețe de mic cu truda și cu scrisul, l-am bâltâcâit prin inima Romei, prin trenuri, avioane, BMW-uri și Merțane, l-am legănat printre țigani șukari și câțiva chiar cumsecade, i-am arătat o pulpă din Verona și-un obraz din Milano.

Apoi, din nou la ecograf, pe la șase luni. Când i-am văzut șira spinăruței și costițele, și femurașele, și căpșorul, m-a cuprins așa, o căldură inexplicabilă, un foc rece îmi răsucea sternul. Îmi era milă de bucățica aia din mine care se juca cu mânuțele și se pregătea de ieșire în lume. Apoi, doctorița m-a întrebat dacă vreau să-i ascult inimioara.

Hei! Cum să nu vreau ? Există vreo mamă care nu vrea? Care a zis: știți eu n-am chef azi să ascult decât Fărâmiță Lambru sau Ala Pugaciova! Nu cred!

„Da., mi-a răsuns medicul, Să știți că am întâlnit și cazuri din acestea. Sunt mame superstițioase sau pur și simplu nu le interesează.”

Și i-am auzit inimioara. Prima dată. Mie mi se părea atunci că face: „ma-ma, ma-ma, ma-ma”, că mă strigă, că ticăie cu vorbe. Am plâns. Și când îmi curgeau lacrimile, inimile nostre alergau una după cealaltă. A mea a prins-o pe a lui. A învățat-o să bată puternic și să nu se oprească niciodată.

Un singur făt. Unul. Unic. Făt- frumos. Al meu. Doamne, cum să-l apăr? Cum să-l protejez? (duduia presa de articole în care bebelușii erau scăpați pe jos, lăsați să moară în mame sau pe lângă ele). Dar am scăpat. Cred c-am scăpat…

Când ne-am văzut, față în față, ochi în ochi, creier în creier, era cam cât o telecomandă de mare. Știa că sunt mama lui.

Au trecut 18 de atunci. N-a fost ușor pentru mine. Și nici pentru el.

Acum îl privesc când doarme, lungit, liber, cu mânuțele în lături, tolănit în tot patul, așa ca băieții tineri când se întorc de la chef. Visează. Pleoapele i se zbat, pupilele fug în stânga, în dreapta, stau pe loc, coboară, urcă. Gurița, întredeschisă, șoptește ceva. Frumos mai e desenată gurița lui! Floare de chiparos.

Trezește-te, Andrei! E dimineață.

Dana Fodor Mateescu