În ultimele zile, după ce IICCMER a cerut autorităților retragerea bustului lui Adrian Păunescu din Grădina Icoanei, România s-a împărțit din nou în două.

Unii văd în această solicitare o încercare de a șterge cultura română și memoria unui poet iubit. Alții consideră că un stat democratic nu poate omagia, printr-un monument ridicat într-un spațiu public, un om care a devenit una dintre vocile cele mai sonore ale propagandei comuniste. Nu voi încerca să dau un verdict. Prefer să povestesc cum se vedeau toate acestea din locul în care am trăit acei ani.

La începutul anilor ’80 eram elev de liceu în Brașov. Mergeam, ca toți colegii mei, la practica agricolă, la cartofi. Trăiam într-o Românie în care aproape fiecare zi era însoțită de lipsuri, de frig, de cozi și de umilințe. Dar era și România în care Cenaclul Flacăra devenise un adevărat fenomen pentru generația mea.

Așteptam emisiunile lui Adrian Păunescu pentru că, din când în când, printre poezii și discursuri, puteai auzi Beatles, Pink Floyd, Dire Straits, Genesis sau Rolling Stones. Era o muzică pe care radioul oficial o difuza foarte rar.

Aveam un magnetofon și înregistram cu grijă piesele care reușeau să treacă de filtrul ideologic. Dar în casa noastră exista și un alt radio. Un Nordica, construit cu componente japoneze, pe care se prindea destul de bine Europa Liberă. Tatăl meu îl asculta aproape în fiecare seară. Nu era un simplu ascultător. Era un fost deținut politic. Fusese arestat prima dată în 1946 și închis la Jilava.

Mulți ani mai târziu, în plin regim Ceaușescu, avea să fie condamnat din nou, după ce Securitatea l-a identificat, în urma unei expertize grafologice, drept autorul unei scrisori olografe trimise direct lui Nicolae Ceaușescu. Ani întregi după aceea, familia noastră a fost urmărită și intimidată.

Tatăl meu era regalist. Îl cunoscuse pe Regele Mihai în copilărie și vorbea despre acea lume cu un respect pe care comunismul nu reușise niciodată să i-l distrugă. În fiecare seară asculta cu religiozitate „Actualitatea Românească”, realizată de Neculai Constantin Munteanu și Emil Georgescu, dar și Vocea Americii. Eu, adolescent fiind, așteptam cu aceeași nerăbdare „Metronomul” lui Cornel Chiriac, unde descopeream muzica pe care generația mea o iubea. Și aici începea paradoxul. De multe ori, emisiunile lui Adrian Păunescu se suprapuneau peste programele Europei Libere. În casă aveam un singur radio suficient de performant. Trebuia să aleg.

Beatles sau Europa Liberă? Pink Floyd sau Neculai Constantin Munteanu? Uneori învingea muzica. 🙂

Alteori întorceam butonul și ascultam despre ceea ce radioul oficial nu avea voie să spună: despre abuzurile din timpul spectacolelor Cenaclului Flacăra, despre odele nesfârșite dedicate familiei Ceaușescu, despre cultul personalității și despre felul în care spectacolul devenise un instrument de legitimare a regimului.

Astăzi înțeleg că Adrian Păunescu a făcut un lucru pe care foarte puțini l-au observat atunci. Le oferea tinerilor exact atât de multă libertate cât îi permitea sistemul. Le dădea Beatles. Le dădea Pink Floyd. Le dădea impresia că respiră puțin aer occidental. Puțin de tot! Era o minune puținul ăsta, în comparație cu dejecțiile ceaușiste pe care le auzeam zi de zi la radio și Tv.

Însă, ce păcat! La final, Păunescu ne readucea inevitabil în realitatea propagandei comuniste. Nu era libertate. Era o supapă.

Am înțeles foarte devreme și ce înseamnă frica. În liceu aveam un diriginte despre care aveam să aflu mai târziu că fusese colaborator al Securității. Obișnuia să ne pună întrebări aparent nevinovate despre politică și despre evenimentele internaționale.

Într-o zi ne-a întrebat ce părere avem despre retragerea de către Statele Unite a clauzei națiunii celei mai favorizate acordate României. Am ridicat mâna și am răspuns, fără să mă gândesc prea mult:

„…Din cauza faptului că România nu permite reîntregirea familiilor.”

Profesorul s-a uitat lung la mine.

„ Și de unde ai auzit tu expresia aceasta, „reîntregirea familiilor”?”

În clipa aceea am înțeles. Nu era un termen folosit de presa comunistă. Îl auzisem la Radio Europa Liberă. Pentru câteva secunde mi-a fost teamă. A fost una dintre primele lecții despre felul în care funcționa dictatura: nu conta doar ce gândeai. Conta și de unde aflasei ceea ce gândeai.

Anii au trecut. Frica s-a risipit. Nu pentru că regimul devenise mai blând, ci pentru că exemplul tatălui meu m-a învățat că există lucruri mai importante decât frica. El nu a încetat niciodată să spună ceea ce credea. Nu a încetat să asculte Europa Liberă. Nu a încetat să creadă în libertate, deși plătise pentru ea cu ani de închisoare și cu o viață întreagă de supraveghere.

De aceea, când citesc astăzi despre bustul lui Adrian Păunescu și văd din nou România împărțită în două tabere, îmi dau seama că adevărata discuție nu este despre un monument.

Este despre memoria noastră. Da, Adrian Păunescu a fost un poet talentat.Da, pentru mulți dintre noi, Cenaclul Flacăra a însemnat primul contact cu o muzică pe care altfel nu am fi putut-o asculta. Dar aceasta nu poate șterge faptul că fenomenul a funcționat în interiorul unui sistem care își controla cetățenii prin frică, cenzură și propagandă.

Istoria nu trebuie simplificată. Nici idealizată. O societate matură poate recunoaște, în același timp, valoarea unei opere și responsabilitatea publică a autorului ei. Iar memoria victimelor comunismului nu ar trebui niciodată să fie acoperită de volumul muzicii, oricât de frumoasă ar fi fost ea.

Text și foto, Răzvan Gabriel Mateescu, 26 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO56 REVO 0000 1487 5624 2088

Răzvan Mateescu

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.