Sunt la mare de 24 de ore și parcă am nimerit într-o altă lume, mai largă și mai albastră decât oricare dintre lumile în care m-am șlepăit în viața mea. Azi bate vântul, sunt valuri mari și stau pe plajă și scriu. Nu, nu pe șezlong, direct pe nisip. Închid ochii, trag aer în piept și-mi amintesc clar, dar clar de tot, cum m-am pierdut în urmă cu… 52 de ani. Doamne, cât sunt de veche! 😊
Eram cu ai mei pe plaja din Neptun. Singura dată când am fost la mare în copilărie. Țin minte vântul… Îl iubeam și-l uram. Îl căutam, dar fugeam de el. „Dani, nu avem voie în apă! Uite, vezi? E steagul roșu ridicat!”, zicea tata și mi se făcea nițel frig.
Valurile mari și albe, ca niște îngeri pedepsiți, chinuiți de o forță nevăzută a mării, aruncați pe mal, trași îndărăt către larg, apoi aduși din nou pe nisip. Uzi, triști, cu aripile smulse.
Priveam valurile uimită, cu ochii mei mari, cât pumnul, ușor strabici, de parcă voiam să nu uit niciodată ziua aceea. Țineam în mânuțe o minge albă cu roșu, care avea desenați niște cowboy pe ea. Mi-o umflase tata cu gura: fuuu-fuuu-fuuu. „Vezi, s-o pierzi din nou, că alta nu-ți mai cumpăr!” Mingea mirosea minunat a plastic, a cauciucul ăla special pe care numai la mare îl întâlnești. Știți ce vreau să zic! 😊
O țineam strâns la piept, apăsând-o bine. „Să n-o scap, să n-o scap!”. Dar tot am scăpat-o. „Aoleu! După ea!”, mi-am zis în gând și am luat-o la sănătoasa, stârnind nisipul în urma lăbuțelor mele de fetiță care alergau printre trupurile tolănite la soare, trupuri albe, arse, roșii, tinere sau bătrâne. Grași, slăbănogi, urâți sau frumoși.
Cum treceam eu pe lângă ei, simțeam în nas zeci de mirosuri: castraveți, gogoașă, roșie, porumb, ulei de plajă, bere, transpirație de bărbat, cafea… (Acum, când scriu, zâmbesc și mă gândesc la Jean-Baptiste Grenouille, personajul din Parfumul lui Patrick Süskind.)
Unii se ridicau de pe spate și strigau la mine: „Hei! Ce faci? Calci peste cearceaful meu? Ia stai să vezi ce-ți fac eu ție!”
Fugeam și mai tare, speriată.
Nebunul ăla de vânt îmi furase mingea de la tata. Trebuia să o recuperez!
Am fugit, am fugit, am fugit. Să fi fost cam 25 de minute? La un moment dat, mi-a prins-o un nene. Mi-a dat-o și… fericită, am vrut să mă întorc la ai mei.
Panică! Unde e mama? Unde e tata? Peste tot în jurul meu, numai trupuri goale, unse cu ulei de plajă. Și toate corpurile astea… erau străine. M-a cuprins disperarea. Am început să-i caut. Nimic. Mama nu era nici tanti aia care mă privea urât, nici cealaltă care semăna foarte mult cu ea, dar… avea doi copii mai mari lângă…
Tata nu era nicăieri. Cu tata nu semăna nimeni.
Am început să strig: „Maa-maaaaa!” Și toate mamele de pe plajă s-au uitat la mine. Sute de ochi mă priveau mirați și căldura degajată de ei, combinată cu cea a soarelui, mă ardea cumplit.
„Taa-taaaa!” urlam, cu lacrimi cât mingea mea cu cowboy, care începuse să se dezumfle… Tații, cucu! Nu mă privea nici unul. Tata era unic!
Alergam în zigzaguri, dezorientată, plângând cu sughițuri. Nu-i găseam. Dispăruseră complet.
„Numai nemernicul ăla de vânt era de vină, că el mi-a furat mingiuca…”
Alergând așa, fără țintă, nimeresc pe cearceaful cuiva. O femeie blondă. Frumoasă, mirosind altfel decât ceilalți. Și cu o privire caldă, parcă mă cunoștea. Mi-a zis ceva într-o limbă stranie, colțuroasă, de care-mi era teamă. O limbă pe care n-o știam (normal! Ai mei nu vorbeau germana).
Apoi m-a luat în brațe, m-a pupat, m-a mângâiat. Mi-a șters lacrimile. Eu îi ziceam: „Vreau la mama!! Du-mă la mama mea!” Ea răspundea ceva, nu știam ce. Dar simțeam că e un om bun. A venit și „Hans” din valuri (între timp vântul se potolise) și a vorbit cu ea. Mi-au dat să mănânc ciocolată, apoi m-au luat în brațe și m-au dus… undeva unde era muzică. Nu știam ce e acolo, dar oamenii ăia vorbeau limba mea și m-au întrebat cum mă cheamă. „Ești fetiță sau băiețel?”
Mamă, ce m-au enervat!! „Sunt FETIȚĂ, mă cheamă Fodor Daniela Cristina și am patru ani!”
Cred că era postul de Radio Vacanța, pentru că au oprit muzica și au anunțat că m-am pierdut.
Până să apară părinții mei, am stat cu nemții. Femeia, blondă, blondă și plină de pistrui, mă pupa pe mânuță și zicea „Șon, șon”, iar eu credeam că spune „șoșon”.
În sfârșit, au venit ai mei. Mama plângea, dar tata râdea cu gura până la urechi, chestie care m-a scos din sărite. „Aa, deci el râde ca prostul, iar săraca mama plânge! Ăsta nu mă iubește!”, mi-am zis și m-am bosumflat rapid.
Mama m-a luat în brațe, m-a certat puțin, m-a pupat, am strâns-o tare, tare…
La tata nici nu m-am mai uitat. În fine, am plecat spre hotel și… la un moment dat, tata zice, mândru ca un leu în junglă: „Ți-am zis eu că Dani nu se pierde? E fată deșteaptă, are simțul societății, se orientează!” (Nu știam ce înseamnă asta, dar am ținut-o minte.)
Mama l-a privit de parcă ar fi vrut să toace vinete și i-a întors spatele.
Tata, sugând dintr-o sticlă de bere, ca o concluzie zdrobitoare: „Seamănă cu mine!”
În clipa aia mi-a trecut supărarea pe el. Știam că mă iubește. Dar altfel…
DFM 28 iulie 2026
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, abonează-te la Revista Treișpe. E gratis. 🙂
Alte texte scrise de mine:
Frumos text, Dănuța!
💓❤️