De Parcul Carol am auzit prima dată în viața mea pe la patru ani. Mergeam adesea cu tata, tânăr și frumos, cu soarele mereu în spatele capului, de parcă avea o aureolă. Când îl priveam de jos, aproape că nu-i deslușeam fața, așa de tare lumina.

Clipele acelea mă umpleau de bucurie, eram atât de fericită că uitam de tot și de toate. Chiar și de mama.

La mine, fericirea însemna energie. Eram într-o mișcare continuă, săream, mă învârteam, cântam, țipam, cucăiam (cucu-cucu), mieunam, lătram, mergeam în zig-zag, fugeam înainte, ca apoi să mă întorc ca o vijelie mică spre tata, care zâmbea și pupa, din când în când, o sticluță mică, pătrățoasă. Am aflat mai târziu că era coniac Arad. 😉

Ce făceam în Parcul Carol? Ne plimbam, mă dădea în leagăne, mă lăsa în voia mea să fac orice-mi trecea prin cap. V-am zis: fericire pură. Nu mă certa dacă-mi rupeam rochița, nu striga la mine pentru că mă cățăram pe speteaza băncii. Nu! Deloc!

El asculta muzică sau meciurile de fotbal din divizia A la un radio mititel pe care-l căra în buzunarul de la piept. Miniatura era făcută de el, piesă cu piesă. Construia zeci de aparățele din astea, singur. Era foarte priceput. Parcă le văd și acum când vă povestesc. Aveau carcasele din plexiglas verde sau roșu, un difuzor, tranzistori și diode și tot ce mai intră acolo, în burtica lui.

Într-o zi, pe când ne plimbam noi liberi și absolut independenți prin Parcul Carol, îmi pică ochii pe o tufă, un boschet cât mine de înalt, care avea buchete de flori mici, inflorescențe de un roz intens, strălucitor, viu și un parfum nemaipomenit de puternic.

Am crezut că florile sunt zâne mici și m-am repezit să le rup.

„Nu ai voie!”, a zis tata dintr-o dată, serios.

„Păi de ce?”

„Uite, vezi plăcuța aia de acolo? Scrie Nu călcați iarba! Și ne dă amendă.”

„Cine ne dă amendă?”, am întrebat supărată, cu buza de jos încrețită a plâns răsfățat.

„Milițianul. Hai să mergem!”, a mai zis el și și-a aprins o țigară.

M-am bosumflat rău.

„Vreau floarea!”

„Mă, tu nu înțelegi? Nu e voie. Și dacă o rupi, plânge mama ei după ea.”

„Unde e mama ei?”

„Planta e mama ei.”

Am insistat. „Dar mai are și alți copii! Nu vreau decât un buchețel.”

Și l-am privit așa, cu ochii mei ticăloși, mari și nițel strabici, plini de lacrimi.

L-am răpus. A oftat, a aruncat țigara și a rupt o crenguță plină de flori.

„Poftim! Dar acum mergem acasă.”

Mamă, ce fericită am fost! Am început să sar într-un picior, să miros minunea aia roz, să o ridic în sus ca pe-o aripă de înger. Îmi imaginam că zbor.

Dar când să ieșim din parc, tan-tanii! Apare un milițian.

„Actele la control!”

Tata a oftat iar și a scos buletinul.

„De ce ați rupt floarea? Nu știți să citiți?”, s-a răstit, iar vocea lui era groasă, urâtă și rea.

„Am greșit! A vrut-o fetița mea.”

„Și dacă fetița voia Mausoleul Eroilor, i-l dădeai? Așa o înveți? Amendă 100 de lei.”

Rușinat, tata a scos din portofel o bancnotă albastră și i-a dat-o. Erau bani pe vremea aia!

Milițianul i-a luat și, înainte de a dispărea, mi-a zis:

„Vezi? În loc ca tata să te ducă la cofetărie și să-ți cumpere o prăjitură, a plătit amendă. Acum să mănânci floarea!”

Am început să plâng. De data asta, din tot sufletul.

În autobuz, tata m-a luat în brațe. L-am întrebat dacă e supărat.

Nu era. Dar eu vedeam că e trist. „Ta-taaa, mă ierți?”

M-a privit puțin, apoi m-a pupat în creștetul capului, așa cum făcea mereu. N-a răspuns.

Când am ajuns acasă, am pus florile în apă. Se cam blegiseră, dar au parfumat sufrageria de parcă aduseserăm tot tufișul.

A venit mama și i-am spus ce-am pățit. Evident că s-a supărat și a făcut un strop de scandal, dar până la urmă s-a potolit.

Eu am fost cuminte toată ziua și am avut grijă de floare. O pupam, vorbeam cu ea, o aranjam mai bine în vază.

La un moment dat, mi s-a părut că floricelele plâng după mama lor și așa de rău mi-a părut, încât m-am rugat de tata să ne întoarcem în parc ca să lipim crenguța cu scoci.

„Nu mai putem”, a zis tata. „Ce e rupt, rupt rămâne.”

Și în clipa aia inima mi s-a făcut ghem.

DFM 27 octombrie 2026