N-am prea fost prin discoteci în viața mea. Din cauza timidității, probabil, sau poate pentru că nu m-am simțit niciodată în largul meu în locurile în care toată lumea dansează, iar tu, dacă nu te pricepi la asta, n-ai altceva de făcut decât să stai pe margine și să te prefaci că te distrezi. Ca să-mi ocup mâinile și să nu par chiar atât de stingher, mă apucasem de fumat. Pe vremea aceea, nu exista încă moda de a butona telefonul mobil în timp ce ceilalți se zbânțuie pe ring.
Stând eu așa, la marginea ringului, și observând dansul semenilor mei, am ajuns la o concluzie interesantă: oamenii înțeleg muzica în moduri foarte diferite. Mai exact, unii o ascultă, alții o simt, iar alții dansează pe ea indiferent dacă există sau nu vreo legătură între ceea ce se aude și ceea ce fac ei cu picioarele.
După terminarea liceului, am plecat într-o excursie împreună cu un amic, într-o comună argeșeană. Omul își avea rădăcinile în acea pitorească zonă de deal a României, renumită pentru țuica din prune galbene. Acolo exista o discotecă mare, iar prietenul meu m-a rugat să-l ajut cu aparatura muzicală. El practica culturismul, așa că mi-a propus să car eu magnetofonul rusesc Majak, de vreo 14 kilograme, în timp ce el se ocupa de alte bagaje. Zis și făcut!
Am luat magnetofonul și câteva benzi cu muzică. Numai că eu, neavând prea multe preocupări legate de muzica de dans, am ales ce-mi plăcea mie: Vangelis, muzica de pe The Friends of Mr. Cairo, Elvis Presley, concertul de la Madison Square Garden și niște Pink Floyd psihedelic din anii ’60, înregistrări de la radio, inclusiv din emisiunile Cenaclului Flacăra. Nu mai știu exact ce combinație făcusem, dar, în mod sigur, nu era tocmai ceea ce și-ar fi dorit un DJ de discotecă.
Ajunși acolo, amicul meu m-a prezentat tovarășilor săi, împreună cu minunata sculă muzicală de sorginte sovietică. Am instalat magnetofonul, am pus benzile și am dat drumul la muzică.
N-a trecut mult până când cineva m-a întrebat ce fel de muzică era aceea.
Cum nu voiam să intru în explicații despre muzica electronică, rockul progresiv și alte asemenea subtilități, am găsit pe loc o soluție salvatoare. Le-am spus că sunt înregistrări de la Discoteca Cișmigiu din București.
Habar n-aveam dacă exista o asemenea instituție și nici dacă acolo se dansa pe Vangelis. Dar oamenii au luat-o de bună.
Și au început să danseze!
Acum, să dansezi pe Vangelis sau pe Pink Floyd ar putea fi o performanță chiar și pentru un coregraf experimentat. Muzica aceasta are momente în care te îndeamnă la meditație, la visare sau la contemplarea universului, nicidecum la executarea unor figuri de dans popular. Dar tinerii aceia au găsit soluția: au dansat cum s-au priceput.
Când începea Elvis să cânte Blue Suede Shoes, ei jucau tropotita din Maramu sau încingeau o horă, de săreau chiștoacele-n scrumeire ca floricelele de porumb în tigaia încinsă. Era fain de tot!
Mai pierdeau și câte o ciubotă, de îi vedeam pe unii desculți cum și le caută printre cracii dansatorilor. 🙂
Poate că și-au dat seama că muzica nu era tocmai potrivită pentru o discotecă rurală. Dar, până la urmă, ce mai conta? Era întuneric, era muzică, erau fete și băieți. Iar dacă muzica nu-ți oferea un motiv să dansezi, ți-l oferea partenera, pe care o puteai strânge în brațe cu mai mult sau mai puțin talent, în funcție de experiență și de împrejurări.
Atunci mi-am dat seama de un lucru fundamental: muzica nici nu contează atât de mult dacă ești hotărât să dansezi!
A venit și rândul lui Elvis Presley. Pe la începutul albumului, megastarul își prezintă orchestra, iar pe fundal se aud câteva sunete de pian, ca și cum pianistul și-ar verifica instrumentul înainte de concert. Nimic spectaculos, nimic care să te ducă imediat cu gândul la un blues sentimental.
Numai că, pentru dansatorii mei, acele câteva secunde s-au transformat într-o melodie de dragoste. Fetele și băieții s-au apropiat, s-au prins în brațe și au început să se legene cu o emoție pe care nici compozitorul, nici pianistul nu și-ar fi imaginat-o vreodată.
Pianistul își verifica instrumentul, iar ei își trăiau povestea de iubire.
Și cine sunt eu să le stric amintirea?
Dar poate cea mai frumoasă demonstrație a acestei teorii am avut-o chiar la propria mea nuntă cu Dana.
Printre CD-urile cu muzică de petrecere strecurasem și unul cu Taraful lui Ionel Tudorache. Pentru cei care nu cunosc repertoriul, vorbim despre cântece de jale, (de cucută!) de pușcărie, de pierdere și de despărțire, muzică în care omul își plânge necazurile și își cântă suferința. Printre altele, au răsunat și „Deschide, gropare, mormântul” și „La Chilia-n port”.
Ei bine, invitații n-au observat schimbarea!
Oamenii dansau în continuare, veseli și entuziasmați, pe cântece despre gropi, morminte, pușcărie și nenoroc. Dacă nu știai ce se cântă, ai fi putut crede că asistai la o petrecere de pomină, în care toată lumea se bucura de viață. Ceea ce, într-un fel, chiar se întâmpla: moartea era în boxe, dar cheful continua pe ringul de dans.
M-am întrebat atunci dacă nu cumva descoperisem o lege universală a comportamentului uman: omul nu ascultă întotdeauna ceea ce se aude, ci ceea ce vrea el să audă.
Și, de aici, gândul m-a dus mult mai departe de discoteci și nunți.
Câți oameni din zilele noastre nu trec pe lângă opere de artă monumentale fără să le observe valoarea? Câți confundă profunzimea cu plictiseala, originalitatea cu prostia și lucrările care cer puțină atenție cu niște figurine gonflabile dintr-un parc de distracții? Câți ascultă muzica vremurilor în care trăiesc fără să înțeleagă nimic din ea, dar sunt convinși că se pricep, fiindcă au învățat când să bată din palme și când să ridice mâinile?
Poate că absurdul nu constă în faptul că oamenii dansează pe muzică nepotrivită. Până la urmă, fiecare are dreptul să se bucure cum dorește. Absurdul începe atunci când confundăm propria noastră pricepere cu valoarea lucrului pe care îl privim sau îl ascultăm. Când nu mai încercăm să înțelegem o operă, ci o judecăm după cât de ușor ne satisface așteptările.
Fiindcă poți dansa pe Vangelis, pe Pink Floyd sau chiar pe cântece de înmormântare. Nu-i nicio nenorocire. Ba, uneori, poate fi chiar amuzant.
Dar una este să dansezi pe muzică și alta este să crezi că, dacă dansezi, ai și înțeles-o.
Iar lumea merge înainte, cu bune și cu rele, cu genii și cu nepricepuți, cu opere de artă și cu baloane gonflabile. Muzica se aude, oamenii dansează, fiecare după urechea și sufletul lui.
Pentru că, atâta vreme cât muzica se aude, the show must go on!
Răzvan Gabriel Mateescu
Foto: Săptămîna.ro (Mulțumesc!)