Voiam să scriu textul ăsta în primul rând cu gândul de a vă trezi un sentiment de nostalgie și de a vă aduce și vouă aminte de ceva drag din copilărie. În același timp, mi-am amintit foarte mult de bunicul meu, mai ales că azi s-au împlinit 10 ani de când s-a dus dintre noi, iar recent am avut ocazia să revizitez și locurile copilăriei mele.

Eu îl strigam Băie. Așa îi zicea și mama, doar că ea se amuza și îl mai denumea Baulian-Baulesco sau Băielică. Bunicul nu se supăra niciodată, pentru că porcela asta i-a dat-o mama mamei când l-a cunoscut, pe la sfârșitul anilor 60, adică bunica mea, căreia eu îi spuneam „mămăița” sau „mamaioti”.

Era un bărbat mic de înălțime, un pic gras, dar numai la burtă, brațele erau mai subțiri și degetele fine ca de femeie. Avea chelie și zâmbea tot timpul. Îmi amintesc că mereu repara câte ceva și parcă îl văd cu letconul în mână din care ieșea fum.

Dacă ar fi să mă gândesc acum la trecutul meu, cred că mi-ar veni în minte mult mai multe amintiri de pe vremea când mergeam la bunicul meu decât din copilăria petrecută acasă. Acolo, de cele mai multe ori, preferam să stau în fața calculatorului și să nu ies afară, pentru că nu prea aveam cu cine.

Acum două luni am ieșit cu o fată chiar în zona în care locuia el, acolo unde mergeam când eram mic. În timp ce mă plimbam cu ea pe străzile alea și mă simțeam lângă cineva cu care puteam să fiu eu însumi, fără să mă mai gândesc la problemele mele, mi-am dat seama că același sentiment îl aveam și când mergeam la el.

Am recunoscut străzile perfect, deși trecuseră atâția ani. Între timp s-au construit blocuri noi, calea ferată de lângă Plaza a devenit un drum lung și amenajat, dar, printre toate schimbările astea, am regăsit blocul în care locuia el. Cei care cunoașteți zona știți cât de mult s-a schimbat în ultimii ani.

Revenind la amintirile propriu-zise, pot să spun că, atunci când mergeam la el, puteam să fiu un copil în adevăratul sens al cuvântului. Puteam să țip, să fiu enervant, să fac prostii și să mă bucur de lucrurile mici. Îmi dădea voie să mă urc pe șifonier și să mă simt în largul meu.

În general, nu eram niciodată cu adevărat liniștit, dar trăiam cu o frică permanentă în mine. Când ajungeam la el, în schimb, simțeam că puteam să fiu eu, fără să mă tem de ceva.

El era mereu calm. Nu l-am auzit niciodată să ridice tonul sau să folosească un limbaj nepotrivit. Nici măcar cuvântul „prost” nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată spunându-l. Poate că nu era un om cu multă școală, cu foarte multe cunoștințe, cu o situație materială bună sau provenit dintr-o familie înstărită, dar era liniștit, care, în ciuda tuturor greutăților prin care a trecut de-a lungul vieții, a reușit să se descurce fără să-și iasă din fire.

Uneori îmi pare rău când mă gândesc la toate prostiile pe care le făceam când eram la el. Sincer, nu cred că eu aș fi avut atâta răbdare cu un copil, dar eram mic, până la urmă, iar el a fost înțelept de fiecare dată.

Îmi amintesc că, într-o zi, eram la el și el gătea în bucătărie. Am găsit un deodorant și o brichetă. Aveam vreo șase ani și, din curiozitate, am dat cu puțin deodorant pe o foaie, după care i-am dat foc. În câteva secunde, s-au aprins mai multe foi deodată.

Din cauza fricii cu care eram obișnuit, nici măcar nu i-am spus ce se întâmplase. Am luat foile aprinse în mâini, în grabă, ca să nu apuce să ardă și altceva, și le-am aruncat în WC. Mi-am ars mâinile destul de rău și am stat cu ele în apă vreo două ore. Cu toate astea, el nu s-a supărat pe mine și nici nu le-a spus alor mei ce făcusem. Singurul lucru care l-a deranjat a fost că mă rănisem și nu-l chemasem să mă ajute.

Țin minte și că mă învățase să joc șah. Am știut să joc destul de mult timp după aceea, deși acum nu mai cred că mi-aș aminti regulile la fel de bine.

Băie îmi mai arăta tot felul de lucruri pe care le avea prin casă, piese electronice și alte obiecte de care eram curios. Dar, dintre toate lucrurile din casa aia, cel mai bine îmi amintesc o plantă de trifoi pe care o avea. Era comestibilă și obișnuiam să mănânc din ea. Era acrișoară. Mama mi-a povestit că ea se născuse cu trifoiul în casă, deci era foarte vechi. Făcea niște floricele roz, mici, drăgălașe. Când a murit bunicul, s-a uscat și trifoiul. Nu e ciudat?

Îmi mai amintesc și cum ieșea Băie cu mine prin parcuri sau cum ne plimbam pur și simplu prin cartier. Cel mai mult îmi plăcea să mă duc pe străzile alea pentru că vedeam mașini vechi: Lada, Dacii vechi, ARO-uri, era și un Trabant în care dormea un om al străzii.

Chiar dacă nu avea foarte mulți bani, găsea mereu o modalitate să mă facă fericit. Mă ducea la Cora, la Lujerului, unde plătea să intru la locul de joacă. Asta se întâmpla acum vreo 10-12 ani. După ce mă jucam, îmi cumpăra o pizza și înghețata mea preferată, cea cu aromă de bubblegum. Nu am mai mâncat înghețata aia de atunci. 🙁

Nu mă pedepsea aproape niciodată pentru lucrurile pe care le făceam eronat. Și nu cred că asta a fost neapărat o greșeală din partea lui, așa cum ar considera-o poate alți oameni. Până la urmă, fiecare copil are nevoie de cineva lângă care să se simtă în siguranță. Iar eu, indiferent de ce s-ar putea spune despre felul în care m-a crescut sau despre lucrurile pe care le făcea el, nu pot să mă gândesc la bunicul meu cu resentimente.

Era un om special. Mama l-a iubit foarte mult. O aud uneori, noaptea, cum plânge la ea în cameră.

Nu pot să spun că mi-e dor de el sau că am ținut la el, pentru că ar însemna că mint. Nu am fost niciodată genul de persoană care să se atașeze de cineva. Sunt foarte rece.


Dar cu toate astea, cred că o să-l respect toată viața pentru amintirile pe care mi le-a lăsat și pentru felul în care mă făcea să mă simt atunci când eram copil. Nu era neapărat un exemplu de urmat în toate privințele și, cu siguranță, avea și el defectele lui, dar asta nu schimbă cu nimic imaginea pe care și-a păstrat-o in mintea mea.

Cred că, dintre toate lucrurile pe care mi le amintesc, cel mai mult o să rămână sentimentul ăla pe care îl aveam când plecam de acasă și ajungeam la el. Era ca și cum se oprea furtuna pentru o vreme și, în sfârșit, ieșea soarele. Chiar dacă numai pentru câteva zile.

Andrei Cristian Mateescu 24 octombrie 2026

Alte texte scrise de mine:

Bătrânul și vioara din Piața Romană

Nu mă pot integra într-o lume în care nu mă regăsesc!

„Am trăit cu depresia și gândurile suicidare. De ce am ales să mai rămân?”

Acest blog nu este susținut de o echipă, de o instituție sau de un mecanism constant de finanțare. Este doar un spațiu mic, personal, care există prin timpul și energia puse aici, în liniște. Scriu eu, mama, tata și, uneori, prietenii mamei.

Din când în când, foarte rar, se întâmplă ca unii cititori să aleagă să trimită o mică contribuție. Nu este ceva constant și nici nu trebuie să fie. Este mai degrabă un gest discret, spontan, de încurajare. Și pentru astfel de gesturi există o recunoștință greu de pus în cuvinte. <3

Dacă simți vreodată că acest loc ți-a fost aproape, chiar și pentru câteva minute, și vrei să susții existența lui, poți face asta printr-o contribuție voluntară. Nu este o obligație, nu este o condiție și nu schimbă în niciun fel accesul la conținut.

Este doar o formă de a spune „continuă”. Atât.

Dacă v-a plăcut ce și cum am scris, mă puteți încuraja aici:

Andrei Cristian Mateescu

RO63 RNCB 0072 1669 3782 0001

Mulțumesc!