Veteranul îmi este rudă prin alianță. 🙂

Nu mai vorbisem de mult cu tușa Eca, din Ardeal, verișoara tatei, dar zilele trecute am sunat-o. Când îi aud graiul ardelenesc, molcom și rotund ca o inimă, parcă-l țin de mână pe tata, pe bunicul Pavel și pe Bențoaia, dacă mă puteți înțelege… 🙂
Tot discutând, povestind despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut la Cluj, Țaga, Gherla și la Silivași: tușa Rafila, Lena, Maia, tușa mă întreabă dintr-o dată:
„Dar de unchiul Ionică, îți amintești? L-ai cunoscut? E soțul bunicii Rafila care era soră cu bunică-tu, Pavăl. Ionică are un frate care trăiește, îi general în rezervă și se numește Iosif Rus. O împlinit 110 ani toamna trecută. Îi foarte bine, lucid, are un spirit tânăr, activ, îi tare cumsecade. Profesor, o cântat la vioară, apoi o fost în război și-o vinit rănit. ”


Nu, nu știam, de acest unchi Iosif, dar după ce am aflat, recunosc cu mândrie și o bucurie de copil care găsește un dar sub pomul de Crăciun, m-am apucat să caut pe net informații despre dumnealui. Unchi prin alianță! 🙂


Dragul de el! Unchiul Iosif. Tare mult mi-ar plăcea să-l cunosc în realitate. Omul acesta văzut războiul cu ochii lui, a cunoscut lipsurile, ca și bunicul Pavel, a traversat regimuri și schimbări care au redesenat lumea.
Și, totuși, a rămas aceeași persoană liniștită, cu o privire senină și o înțelepciune care luminează.
„A uitat moartea de mine”, spune adesea, cu un zâmbet care dezarmează orice solemnitate.

O ceremonie a recunoștinței

În octombrie, în ziua în care Iosif Rus a împlinit 110 ani, La Centrul Muzeal de Istorie Gherla, oficialități locale, militari și oameni ai comunității s-au adunat pentru a marca acest moment rar. Nu a fost doar o aniversare, ci un gest colectiv de recunoaștere.
Prin decret prezidențial, veteranul meu (că de-acum e și al meu!) a fost avansat la gradul de general de brigadă în retragere – o onoare care încununează o viață de sacrificiu și devotament.

De pe front, în fața catedrei

Născut în 1915, în comuna Țaga, într-o familie modestă, destinul lui Iosif Rus a fost marcat de vremuri tulburi. A fost mobilizat în 1940, iar apoi, ca ofițer, a ajuns pe fronturile din Caucaz și Crimeea.
Acolo a fost rănit și a petrecut luni întregi între viață și moarte. Dar s-a întors. A revenit pe front și a rămas alături de camarazii săi până la sfârșitul războiului.
După 1945, și-a schimbat complet drumul. A devenit profesor de muzică și, timp de 43 de ani, a format generații întregi de elevi. Vioara a fost marea sa pasiune.
În satul său, oamenii îl știu simplu: „dom’ profesorul”. Un dascăl care nu ridica vocea, dar te făcea să gândești. Un om care vorbea despre muncă, credință și cinste fără să le transforme în lecții, ci în exemple.

O lecție de istorie, o lecție de bunătate

Viața lui Iosif Rus pare desprinsă dintr-un manual: război, suferință, reconstrucție, educație. Și totuși, dincolo de toate acestea, rămâne un fir constant – bunătatea.

A trecut prin vremuri grele, dar nu s-a înrăit. A văzut lumea schimbându-se radical, dar nu și-a pierdut echilibrul. A rămas un om blând, cu o inimă care a continuat să bată pentru ceilalți și pentru țara lui.

Secretul unei vieți lungi

Întrebat de jurnaliștii presei locale cum a ajuns la 110 ani, Iosif Rus nu oferă rețete complicate. Răspunsul lui e simplu, aproape dezarmant: „Să nu urăști pe nimeni. Să te rogi și să nu uiți să râzi. Restul trece.”
În aceste cuvinte stă, poate, esența unei vieți întregi.
Într-o lume care uită repede, el rămâne o amintire vie a ceea ce înseamnă demnitatea. O dovadă că, dincolo de istorie, rămân oamenii.

DFM 9 aprilie 2026

Foto: Cristian DOBRE