Motto: „Uneori, o națiune nu obosește muncind, ci așteptând.”

Cum au trecut peste noi comunismul, tranziția și 36 de ani de democrație, învățându-ne să așteptăm mereu un mâine mai bun

Am fost copii, apoi adolescenți și tineri într-o Românie în care verbul dominant nu era „a trăi”, nici „a construi”, ci pur și simplu a aștepta.
În anii dinaintea revoluției, ne vedeam părinții și bunicii înghețând pe la cozi. La lapte, dimineața la patru. La carne. La ouă. La brânză. Până și la hârtie igienică sau vată. Cozi interminabile, care nu însemnau doar lipsuri materiale, ci și umilință, frustrare și neputință.

Îi vedeam cum luptă cu frigul din apartamente, cu caloriferele reci și cu întunericul impus. Luptau să ne facă viața puțin mai bună, să avem un pachețel la școală, oricât de mic. Făceau miracole din nimic.

Unii dintre noi ne-am văzut părinții umiliți chiar în propria casă de oamenii Securității. Atunci, cu ochii de copii, înțelegeam ceva cumplit: în casă nu mai era tata cel mai puternic. Puterea aparținea acelui tovarăș sobru, rece ca un mort, cu o gentuță de piele, care intra fără să bată șa ușă și îl lua pe tata la întrebări.

Înțelegeam, fără să ni se explice, că frica avea chip.

Nu se găseau atâtea și atâtea lucruri la care râvneam. Cartela de pâine, de ulei, de zahăr — perforată lunar — devenise simbolul supraviețuirii. Auzeam șoaptele de revoltă ale oamenilor când își ridicau rația de la Alimentara. Revolta nu putea fi strigată; putea doar fi șoptită.

Chiar și Dumnezeu era aproape interzis

Crăciunul și Paștele se mutaseră în clandestinitatea propriilor case. Sărbătoream cu ce aveam. Îmi amintesc un an în care se dădeau doar cinci ouă de persoană. Am făcut Paștele cu cincisprezece ouă pe masă și cu o zeamă din roșii la conservă. Părinții noștri făceau magie ca să pună ceva pe masă. Iar dacă nu aveai rude la țară, riscai pur și simplu să faci foamea.

Ani de zile, pentru mulți, meniul zilei a fost cartof fiert cu ceapă și un strop de ulei.

Și așteptam. Așteptam să se termine coșmarul.

Apoi a venit decembrie 1989.Îmi amintesc urletele din mii de piepturi: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!” Părea că întreaga Românie ieșise în stradă. Pentru prima dată după decenii, frica părea că dă înapoi.

Atunci am crezut că așteptarea noastră a luat sfârșit. Și, pentru o clipă, chiar așa a fost.

Am început să așteptăm altceva: o lume mai prosperă, mai dreaptă, mai bună. Am așteptat ca țara să-și revină, ca rănile și jalea după cei uciși la Revoluție să se vindece, să pornim ferm și demn pe drumul democrației.

Dar istoria nu s-a grăbit să ne răsplătească. În ianuarie, apoi în mai și iunie 1990, vechiul sistem și-a arătat din nou colții. Comunismul nu murise; doar își schimbase hainele. În timp ce țara se pregătea să intre în economia de piață, opresiunea continua sub alte forme.

Și am început din nou să așteptăm.

Să se termine tranziția.
Să fie mai bine.
Să vină reformele.
Să plece regimul Ion Iliescu.

Au venit alte guverne, alte promisiuni, alte sloganuri. Victor Ciorbea ne vorbea despre luminița de la capătul tunelului. Am tot așteptat să ieșim la lumină. Dar tunelul părea fără sfârșit.

Scandalurile s-au ținut lanț. Corupția s-a reinventat. Speranța s-a tocit. Și, tot așteptând, ne-a trecut viața.

Am așteptat să intrăm în NATO. Am intrat. Am așteptat să intrăm în Uniunea Europeană. Am intrat. Am așteptat Aderarea României la Spațiul Schengen. Am așteptat ridicarea vizelor pentru Statele Unite.

De fiecare dată ni s-a spus același lucru: încă puțin. Încă un an. Încă un mandat. Încă un sacrificiu. Încă puțină răbdare.

Problema nu este că România nu s-a schimbat. S-a schimbat enorm. Ar fi nedrept să negăm asta. Trăim mai liberi, mai conectați la lume, cu oportunități pe care părinții noștri nici nu și le puteau imagina.

Problema este alta. Că, de aproape o jumătate de secol, românul a fost educat să creadă că binele nu este niciodată aici, ci mereu puțin mai încolo.

Mai după colț.
Mai după alegeri.
Mai după reformă.
Mai după următoarea promisiune.

Am stat întâi la cozi pentru pâine. Astăzi stăm la cozi pentru spitale mai bune, pentru autostrăzi, pentru o administrație normală, pentru respect, pentru predictibilitate, pentru o justiție care să nu obosească. S-au schimbat cozile. A rămas așteptarea.

Și poate că aici este rana noastră cea mai adâncă. Nu doar că am așteptat. Ci că am început să considerăm așteptarea o stare firească. Am învățat să spunem copiilor noștri exact ce ni s-a spus și nouă:

„Mai rabdă puțin.”
„Mai așteaptă.”
„O să fie mai bine.”

Între timp, o parte din România a plecat. Milioane de români și-au făcut viața departe de casă, nu pentru că n-au iubit această țară, ci poate tocmai pentru că au iubit-o prea mult ca să mai suporte promisiunile fără sfârșit. Copiii au crescut fără părinți lângă ei. Bunicii au îmbătrânit așteptând telefoane și vizite. Gările și aeroporturile au devenit noile noastre răscruci de destin.

Și totuși, paradoxal, n-am încetat să sperăm. Asta poate fi și tragedia, dar și frumusețea românilor. Ne îndoim. Cârtim. Ne revoltăm. Plecăm. Ne întoarcem. Ne dezamăgim. Dar undeva, adânc, continuăm să credem că țara asta merită mai mult.

Poate că drama generației noastre nu este doar ce am îndurat, ci faptul că am trăit mereu cu sentimentul că adevărata viață începe mâine. Dar vine o vârstă când înțelegi ceva dureros: viața nu începe mâine!

Viața nu începe după următoarele alegeri. Nu începe după următoarea reformă. Nu începe după următorul guvern. Viața a fost chiar timpul acesta în care am așteptat.

Iar după 36 de ani de democrație, România ar trebui să aibă curajul să-și pună o întrebare simplă și grea: Cât mai avem de așteptat până când vom înceta să trăim în așteptare?

Sau, poate, întrebarea adevărată este alta. Când vom înceta să mai așteptăm pe alții să construiască România pe care spunem că o vrem?

Revoluția contra resemnării

Pentru că există un moment în viața fiecărui om — și a fiecărei națiuni — când așteptarea trebuie să se transforme în voință. În acțiune. În responsabilitate. În curaj.

Poate că adevărata maturizare a României nu va începe atunci când ni se va da ceva din afară, ci atunci când vom înceta să mai stăm la coada istoriei. Și vom decide, în sfârșit, să ieșim din rând.

Pentru că am schimbat regimuri, am schimbat generații, am schimbat lumi. Am trecut prin frig, prin foame, prin frică, prin tranziție, prin speranțe uriașe și dezamăgiri pe măsură. Am supraviețuit comunismului. Am supraviețuit tranziției. Am supraviețuit promisiunilor. Dar există un lucru pe care nu îl mai putem recupera. Timpul!

Și poate că acesta este marele adevăr pe care îl înțelegem abia acum, după atâtea decenii de așteptare: o țară nu îmbătrânește doar în ani, ci și în speranțe amânate. Iar noi, românii, am plătit adesea viitorul cu prezentul nostru. Prea mult timp ni s-a spus să mai avem răbdare. Prea mult timp am acceptat să credem că binele vine mereu mâine.

Dar viața nu se trăiește la viitor. Viața se trăiește acum. Și poate că cea mai mare revoluție pe care o mai avem de făcut nu este împotriva unui regim, nici împotriva unui partid, nici împotriva unui om. Ci împotriva resemnării. Împotriva obișnuinței de a aștepta. Împotriva acelei voci interioare care ne șoptește, de o viață, că nu depinde de noi.

Ba da! Depinde de noi! Fiindcă singurul lucru pe care nu ni-l mai permitem să-l punem în mâinile promisiunilor este timpul.

Am schimbat regimuri, am schimbat generații, am schimbat lumi.
Singurul lucru pe care nu ne mai permitem să-l pierdem, așteptând, este viața însăși.

Răzvan Gabriel Mateescu 19 iunie 2026

Despre Răzvan și pasiunile lui:

Arta lui Răzvan Gabriel Mateescu își are rădăcinile în memoria afectivă a copilăriei și în fascinația pentru patrimoniul cultural românesc. Născut la 16 septembrie 1967, în Bușteni, artistul și-a descoperit încă de timpuriu vocația pentru desen și pictură sub îndrumarea bunicii sale, Maria Mărculescu, învățătoare și primul său mentor spiritual.

Universul artistic în care a crescut a fost marcat de povești despre oameni și destine legate de artă. Printre acestea, o amintire de familie avea să-i rămână definitorie: mătușa sa, Tanți Șerbănescu, a fost model pentru marele pictor Corneliu Baba în perioada în care artistul lucra, alături de tatăl său, Gheorghe Baba, la pictarea unor biserici din Prahova. Ani mai târziu, o întâlnire directă cu maestrul Corneliu Baba avea să lase o impresie profundă asupra tânărului Răzvan, consolidându-i admirația pentru marile valori ale artei românești.

Deși contextul social al perioadei comuniste i-a limitat accesul la studiile universitare de profil, pasiunea pentru artă nu a încetat niciodată să-l însoțească. A urmat cursurile Școlii Populare de Artă din București și, în paralel cu activitatea sa profesională în domeniul presei și al tiparului, a continuat să studieze cu perseverență istoria artei și opera marilor maeștri ai picturii.

Începând cu anul 2011, odată cu fondarea proiectului Artizanescu, dedicat promovării artei populare și meșteșugurilor tradiționale românești, realizat împreună cu soția sa, scriitoarea și jurnalista Dana Fodor Mateescu, creația artistică devine o prezență constantă și esențială în viața sa. Experiența acumulată prin cercetarea patrimoniului tradițional se reflectă astăzi în lucrările sale, în care sensibilitatea contemporană dialoghează armonios cu valorile și simbolurile culturii românești.

Opera sa cuprinde icoane pe sticlă și lemn, pictură pe pânză, carton și suport lemnos, mobilier decorat manual și obiecte artistice inspirate din universul tradițional. Fiecare lucrare poartă amprenta unei căutări autentice, în care respectul pentru tradiție se îmbină cu expresia personală și cu bucuria creației.

Departe de tendințele efemere, demersul artistic al lui Răzvan Gabriel Mateescu este construit pe răbdare, studiu și sinceritate. Lucrările sale se regăsesc astăzi în colecții private din România și din străinătate, fiind apreciate pentru autenticitatea lor, pentru expresivitatea cromatică și pentru capacitatea de a păstra vie legătura dintre artă, memorie și identitate culturală.