Astăzi am trecut pe la Gara de Nord. Gara copilăriei mele. Gara mea de dor. Locul în care mama a lucrat 45 de ani și unde mi-am petrecut multe zile când eram mică. Așteptam un prieten care venea de la Focșani și, până să ajungă trenul, m-a lovit o nevoie fiziologică imposibil de amânat. Pipi!

Așa că am plecat rapid spre budă.

Și, dintr-odată, mi-am amintit de mama. Mergeam împreună prin gară și, la fel ca acum, mă trăsnea un pipi excepțional:

„Maa-maaaa, fac pipiiii!”

„Hai la WC!”, zicea. Apoi, mă dăscălea cu gravitatea unui instructor de supraviețuire:

„Dani, să nu pui mânuța acolo! Nu atinge nimic!”.

Budele erau turcești și mă îngrozeau. Eram convinsă că mă vor înghiți. Copil fiind, mi se părea o perspectivă perfect plauzibilă.

Ei bine, au trecut peste cincizeci de ani și, la intrare, tot o doamnă încasează taxa. Trei lei.

Modernizarea a venit, totuși, cu o casă de marcat. Mi-a oferit și bon fiscal. Nu l-am luat. Nu pentru că aș fi contestat legalitatea operațiunii, ci pentru că nu mi-am imaginat niciun scenariu în care aș avea nevoie să justific fiscal o vizită la toaletă.

Cobor pe o scară în spirală. Aerul mă întâmpină primul. Sau, mai exact, duhoarea. S-a căcat o reprezentantă a sexului frumos și educat. 🙂 evident, doar e o budă, nu? Doar că n-a tras apa!

O experiență olfactivă atât de intensă, încât aproape că îți confirmă că ai ajuns într-un punct strategic al infrastructurii naționale.

În rest, trebuie spus: există gresie și faianță. Colorate chiar. Vesele. Dacă ai reuși să nu respiri, ai putea spune că locul are un aer optimist.

În cabină, surprizele continuă. Desene pornografice, numere de telefon și tot arsenalul artistic al anonimatului românesc. Mă întreb: cine paștele mă-sii are timp și chemare spre „artă”, ca să deseneze asemenea mizerii pe o ușă, în timp ce așteaptă personalul? Trebuie să fie tare bolnavă la tărtăcuță!

Totuși, să fiu obiectivă: era destul de curat. Nu dezastrul pe care mi-l amintesc din anii ’70, când sfatul mamei de a nu atinge absolut nimic era o măsură elementară de sănătate publică.

Am ieșit, m-am spălat pe mâini cu apă simplă și am plecat. Mi-am târșâit „bașcheții” de gresia gării, exact așa cum făceam la patru ani. Ador asta! 🙂

În inima gării au apărut tarabe cu produse din Niro China Town. În noiembrie nu erau! Probabil s-au adaptat la noile trenduri politice. 😉 Turu doi anapoi!

Ce vând? Ooo, dar ce nu vând!

Cămași, rochii de babetă, eșarfe, brățări din plastic, basmale pentru mamaia, tămâie, ceasuri cu icoane și becuri, cădelnițe, cățuiuri, costume populare, chipurile de la Maramu, pentru copii, făcute de chinezi, radio-ceasuri cu baterii, cruci, zeci de Iisuși aurii, icoane ștanțate, căciuli, flori din plastic, animăluțe din pluș, jucării din plastic cu care orice pitac se poate sufoca rapid, coliere din aur de clanță, căni-suvenir, ceșcuțe cu sclipici, fieful kitschului, al prostului gust și al submediocrtității, rujuri, tricouri cu tricolor, steaguri și tot felul de brizbrizuri.

Totuși, Gara de Nord rămâne prima poartă a țării pentru mulți oameni. Locul în care un străin își face prima impresie despre România și unde mulți români își încep sau își încheie călătoriile.

Poate că merităm mai mult decât o casă de marcat la intrarea în toaletă și aceeași atmosferă pe care o recunoști instantaneu după miros. Poate că, după atâtea decenii, ar fi timpul ca amintirile să rămână doar amintiri, nu să fie întreținute cu atâta consecvență administrativă.

Pentru că, sincer, Gara de Nord merită să fie altfel.

DFM 18 iunie 2026

Foto DFM