Dumnezeu să nu-i ierte!

În România există un fenomen care se repetă cu o precizie aproape matematică. Ori de câte ori țara intră într-o perioadă de haos politic, de criză economică sau de incertitudine socială, rețelele de socializare încep să se umple de iubitori ai comunismului. Parcă cineva apasă pe un întrerupător. Dintr-odată apar fotografii cu Nicolae și Elena Ceaușescu.

Apar întrebări aparent „nevinovate”: „Dacă mâine ar avea loc alegeri, l-ați vota pe Nicolae Ceaușescu?” „Vă mai aduceți aminte că toată lumea avea un acoperiș deasupra capului?” „L-ați mai vota pe Victor Ponta?” Sau „Toți românii aveau o locuință gratuită și un loc de muncă.” „Gazele și electricitatea erau gratuite.” Etc…

Apar fotografii cu sufragerii din anii ’80, cu mileuri, bibelouri, dulapuri masive și televizoare alb-negru. Apar povești despre cât de frumos era când familia se aduna la masă.

Și, încet-încet, fără să observi, nostalgia începe să înlocuiască memoria.

Nu spun că fiecare astfel de postare face parte dintr-o campanie organizată. Dar observ un tipar: în perioadele de tensiune, conținutul nostalgic despre comunism pare să se înmulțească și să stârnească reacții puternice. Iar într-o lume în care algoritmii recompensează emoțiile intense, asemenea subiecte devin un teren fertil pentru polarizare.

Propaganda modernă nu mai seamănă cu cea din anii ’80. Este infinit mai inteligentă. Atunci existau activistul de partid, responsabilul cu propaganda, omul care dădea tonul aplauzelor. Astăzi, activistul stă în spatele unui monitor. Nu mai distribuie manifeste ca Pistruiatul lui Nicolaescu. Distribuie postări.

Nu mai organizează ședințe de partid, ca „tovarășa Duma de la Județeană”. Organizează viralizări. Nu mai ridică pancarte. Ridică audiențe. Nu mai strigă lozinci. Le strecoară printre algoritmi.

Mijloacele s-au schimbat. Scopul a rămas același: să împartă oamenii în tabere. Să-i facă să se certe. Să le studieze reacțiile. Să afle ce îi enervează, ce îi sperie, ce îi emoționează și ce îi poate aduce, la momentul potrivit, în fața urnelor.

Mi-am adus aminte zilele acestea de o poveste pe care mi-a spus-o un ziarist bătrân, pe vremea când lucram la Tineretul Liber, fostă Scânteia Tineretului. Spunea că prin anii ’50, la un meci de fotbal, una dintre echipe încasa gol după gol.Tribuna privea în tăcere. La un moment dat, un spectator s-a ridicat în picioare și a început să aplaude. A strigat cât l-au ținut plămânii: „Trăiască tovarășul Iosif Visarionovici Stalin! Trăiască generalisimul Stalin!” În câteva secunde s-au ridicat în picioare mii de oameni. Au început să aplaude ca niște hipnotizați.

Meciul s-a oprit. Fotbalul dispăruse. Rămăsese doar reflexul. Nu știu dacă povestea este adevărată în fiecare detaliu. Dar descrie perfect mecanismul propagandei și al fricii. Este suficient ca cineva să dea tonul. Restul vine aproape singur.

În perioada ceaușistă, până și stadioanele deveniseră anexe ale cultului personalității. Se auzeau lozinci absurde: „Cine v-a băgat în B? Ceaușescu, PCR!” sau „Cine v-a băgat în A? Ceaușescu și Elena!”

Până și fotbalul trebuia să-i mulțumească partidului! Mingea, gazonul, tricourile fotbaliștilor sau soarele de pe cer.

Noi, cei care am trăit comunismul și suntem sănătoși mental, nu avem nevoie de lecții despre „cât de bine era”!

Ne-am văzut părinții tremurând în ger la patru dimineața, la cozi uriașe pentru câțiva litri de lapte. Am copilărit cu cartofi și ceapă, până ni s-a acrit de ele. Carnea era un lux. Ouăle erau un lux. Brânza era un lux. După 1977, magazinele erau goale. Apartamentele, înghețate. Curentul se oprea. Apa caldă venea când voia partidul. Iar televiziunea și radioul nu conteneau să laude „mărețele realizări” și pe „iubitul conducător”.

Două Românii trăiau în paralel. Una la televizor. Alta în bucătăriile oamenilor.

De aceea mă revoltă profund când, aproape în fiecare dimineață, deschid telefonul și văd chipurile tovarășului și tovarășei însoțite de ode despre „Epoca de Aur”.

Pentru unii sunt simple postări. Pentru mine sunt palme. Palme peste memoria unei generații.

Cum poate cineva să laude acele vremuri? Cum poate cineva să transforme dictatura în nostalgie? Cum poate cineva să vorbească despre blocuri și fabrici, fără să amintească și despre frică, despre Securitate, despre cenzură, despre foame și despre oamenii împușcați în decembrie 1989?

Am în bibliotecă albumul „Cronica însângerată a Revoluției Române”, editat de Tineretul Liber în 1990. Îl deschid rar.

Pe ultima pagină sunt fotografiile lui Nicolae și ale Elenei Ceaușescu după execuția din 25 decembrie 1989. Deasupra lor sunt tipărite câteva cuvinte.

„Dumnezeu să nu-i ierte!” Iar pe pagina alăturată: „Niciodată, niciodată, niciodată!”

Acela era sentimentul unei țări triste, lovite, batjocorite, care tocmai ieșise din cea mai întunecată dictatură din istoria ei recentă.

Au trecut aproape patruzeci de ani de atunci. Astăzi, aceeași țară primește, prin algoritmi și postări virale, lecții despre cât de minunată a fost „Epoca de Aur”.

Nu! N-a fost așa!

Eu refuz să-mi uit propria viață! Refuz să accept că foamea, turnătoria și mizeria devin nostalgie! Că frigul devine romantism. Că dictatura devine o poveste.

Și mai refuz un lucru: să las generațiile care n-au cunoscut comunismul să creadă că libertatea în care trăiesc astăzi este un accident al istoriei.

Nu! Libertatea lor a fost plătită. Cu frig. Cu umilință. Cu sânge. Cu morți și lacrimi.

Iar memoria acelui preț nu trebuie lăsată niciodată pe mâna propagandei și a proștilor! Chiar dacă sunt mulți!

Răzvan Gabriel Mateescu 8 iulie 2026

Fotografiile cu oamenii stând la coadă sunt preluate de pe net.