Am crescut la Bușteni, într-o vreme în care ursul era o parte din munte. Astăzi, a devenit breaking news. Un urs a fost văzut în pădurea Snagov-Gruiu și, dintr-odată, țara s-a împărțit în două tabere. Unii cer să fie împușcat. Alții îl apără cu aceeași înverșunare. Politicienii își dau cu părerea, televiziunile transmit în direct, iar rețelele sociale fierb.

Se spune chiar că ursul ar avea 500 de kilograme. Recunosc, m-a intrigat mai puțin greutatea animalului și mai mult metoda de cântărire. O fi existând vreun cântar ascuns prin Codrul Vlăsiei pe care urșii se urcă disciplinați înainte să pornească la plimbare?

Eu m-am născut în Bușteni, acum 58 de ani. Cred că prima jucărie pe care am văzut-o, când am deschis ochii, a fost un ursuleț galben, umplut cu paie. Mulți copii din orașul meu au avut așa ceva. O bucurie!

Apoi am descoperit celebra emblemă a Fabricii de Hârtie din Bușteni: un urs puternic împingând o rolă uriașă de hârtie. Pentru mine era imaginea forței și a demnității. Avea un chip blând și, nu știu de ce, în copilăria mea îl asemuiam cu chipul tatălui meu.

Pe la trei sau patru ani ascultam fascinat poveștile bunicii. Nu citea din cărți. Povestea întâmplări adevărate. Despre oameni care se întâlniseră cu ursul prin pădurile Bucegilor. Despre un membru al familiei regale prins în brațele unui urs și salvat în ultima clipă de un însoțitor care lovise animalul peste labe cu o bardă. Despre un om care, speriat, aruncase cu pietre într-un urs și sfârșise cocoțat pe un stâlp de înaltă tensiune, cu ursul urcând după el și coborând după el, de parcă amândoi participau la o competiție absurdă.

Dar povestea mea preferată era alta. Un muncitor de la fabrică mergea spre schimbul de noapte, pe drumul care trecea prin pădure. La un moment dat s-a trezit față în față cu un urs. Omul și-a scos șapca și a spus cu respect:

„Bună seara, domnule urs!”

Ursul s-a uitat la el, a plescăit din buze și și-a continuat liniștit drumul.

Întâmplarea a făcut înconjurul Bușteniului, iar eu, copil fiind, am tras concluzia că aceasta este metoda oficială de protecție împotriva urșilor. Le spui politicos bună ziua. Și, culmea, n-am crescut cu frică!

Mergeam singur prin pădure. Știam că ursul există. Știam că poate fi periculos. Dar nu trăiam spaima aproape isterică pe care o văd astăzi. Ursul era o parte din munte, așa cum erau brazii, izvoarele și stâncile.

Sigur că mai cobora prin gospodării. Un urs a spart odată un chioșc de pe DN1 și a băut toate sucurile și siropurile. Toate!! Îmi imaginez că, după fapta asta, a fost deranjat la stomac o vreme și s-a cufurit prin toată pădurea. Dar i-o fi trecut… 🙂

Altă dată, un ursoi cât un Trabant a fost văzut pe peronul gării, în plină zi, iar pasagerii trenului venit de la București au preferat să mai rămână în vagoane.

În Bușteni exista și o mică grădină zoologică. Câțiva urși slabi și triști. Îmi amintesc și acum cum li s-a dat de mâncare un cal sacrificat. Erau înfometați. Într-o zi, unul dintre îngrijitori a fost atacat și ucis chiar în cușcă. Mi-a părut rău pentru om. Dar nici atunci ursul n-a încetat să însemne, pentru mine, ceea ce însemnase întotdeauna: forță, demnitate și libertate.

Am citit apoi tot ce am găsit despre viața urșilor. Am aflat că cel mai periculos moment este atunci când te afli între o ursoaică și puii ei. În rest, ursul evită omul cât poate. Nu caută compania noastră. Noi o căutăm adesea pe a lui.

După Revoluție au apărut celebrii urși tomberoniști din Bușteni și din Răcădău. Au urmat tragedii, dar și nenumărate imagini cu turiști care hrăneau urșii pe Transfăgărășan, îi chemau lângă mașină pentru o fotografie și apoi se mirau că natura nu respectă regulile rețelelor sociale. Autoritățile au pus panouri, au lansat avertismente și au explicat că ursul nu trebuie hrănit. Noi am continuat să-i oferim covrigi și telefoane mobile.

Am lucrat peste treizeci de ani în presă, ca reporter și jurnalist de investigație. La un moment dat, împreună cu soția mea, am primit un premiu pentru promovarea valorilor românești și pentru faptul divers pozitiv. Știți cum se numea gala?

Gala Premiilor URSUS. 🙂 Se pare că ursul nu m-a părăsit nici în viața profesională.

Zilele acestea am răsfoit un album vechi. Într-o fotografie apare un pui de urs din copilăria mea. În alta sunt eu, tânăr jurnalist, alături de Cocolina, celebra ursoaică de circ despre care realizasem un reportaj. După pensionare ajunsese la o grădină zoologică, de unde reușise chiar să evadeze. Era atât de obișnuită cu oamenii încât mergea pe bicicletă și făcea numere care îi făceau pe copii să râdă.

M-am uitat la cele două fotografii și mi-am dat seama că ele spun, de fapt, aceeași poveste. Un urs aparținea pădurii. Celălalt aparținea lumii noastre. Poate că de aici începe și confuzia. Uităm că ursul din pădure nu este Cocolina. Nu este mascota unei firme. Nu este personaj de desene animate. Nu este figurant într-un videoclip de pe Facebook.

Este un animal sălbatic!

Astăzi locuiesc lângă o pădure. Am văzut căprioare, iepuri, cerbi și mistreți. Nu m-ar încânta să mă trezesc cu un urs în curte. Dar nici nu mă pot împăca cu ideea că soluția tuturor problemelor este să împușcăm peste o mie de urși și să credem că astfel am rezolvat relația dintre om și natură. Iubesc animalele. Până și un păianjen rătăcit prin casă îl prind într-un pahar și îl duc în curte. Poate de aceea privesc această dezbatere cu o anumită tristețe.

În copilăria mea exista o regulă nescrisă. Dacă te întâlneai cu ursul în pădure, îi spuneai cu respect: „Bună ziua, domnule urs!” Nu pentru că ai fi crezut că înțelege limba română. Ci pentru că înțelegeai tu ceva mult mai important: ai intrat în casa lui.

Astăzi pare că am uitat acest lucru. Noi intram în pădure uitând că suntem musafiri. Ne purtăm de parcă natura ar trebui să ne ceară nouă voie să existe…

Răzvan Gabriel Mateescu 9 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO56 REVO 0000 1487 5624 2088

Răzvan Mateescu

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.