Autor Liliana Satmari (Mulțumesc, din nou!)

Coquelet Edenia, 550 g. Pe vremuri erau doi la pachet. Ce e drept erau cumva mai lungi, mai vineți, ca niște arătări și erau doi la pungă. Produsul a cărei denumire am pus-o mai sus arată bine față de cum erau renumiții frați Petreuș. Câteodata mai cumpăr coquelet de-știa, câte doi neapărat și îi fac la ceaun, așa ca un remember.

Să fi fost în 85, sau 86 nu mai știu exact, dar s-a răspândit un zvon că bagă pui la alimentara. Dintr-o dată au început să apară oameni din toate direcțiile, cu sacoșe în mâini, pășind tiptil spre locul cu pricina. Sperau să nu știe nimeni ca să prindă un loc cât mai în față. De unde!

Zvonul, odată răspândit, era literă de lege. În cîteva minute s-au adunat 200-300 de oameni. Nu exagerez! Responsabilul alimentarei i-a mutat în spate, că de, nu se făcea o asemenea coadă la un bulevard cum era Drumul Taberei. Cum să descriu locul din spate? O curte de vreo 20 pe 20 m, adică să fi fost un 40 sau 60 mp cu o singură poartă de acces.

În fine, minunea s-a întâmplat și au sosit puii. Un vuiet a ieși dintre rânduri, iar bătălia a devenit mai strînsă. Când s-au deschis porțile acei 200/300 de oameni au năvălit ca barbarii antici asupra unui oraș.

Nu exagerez cu nimic, era o bătălie pe viața și pe moarte.

Unui bătrânel din curtea interioară i s-a făcut rău la coadă. Credeți că i-a păsat cuiva? Credeți că s-a dat careva înapoi să-l lase să treacă. (Asta apropo de postările idioate de pe Facebook, gen: „Pe vremuri eram mai buni, oamenii erau oameni!” Aiurea! DFM).

Abia când s-au terminat puii, adică atunci când lumea s-a lămurit că nu mai e marfă, au putut să-l scoată și să cheme salvarea.

Bineînțeles că salvarea nu a mai avut ce să-i facă.

Câteva bătrâne i-au aprins lumânări. Era întins pe spațiul verde dintre sosea și trotuar. Așa îl văd și acum. Niște pantaloni gri, un pulover gri, ponsit, cu sacoșa strânsă în mână, mic la trup și cu părul alb.

Au venit rudele după el și l-au dus acasă, cu căruciorul de la aprozar.

Eu n-am mai putut intra în aprozarul ăla, oricum mirosea urât acolo, a cartofi stricați și ceapă veche.

Putea fi salavat? Sigur, dacă lumea ar fi făcut un pas înapoi. Orice ar fi fost, infarct, sufocare (asfixie mecanică de la atâta îmbulzeală) ar fi avut o sanșă, dacă i se permitea să iasă la aer.

Vă dați seama ce disperare era în toți? Ce frică de foame? Frică pe care o avem și acum,noi ăștia trecuti de 55 de ani, încă nu ne simțim bine dacă nu e congelatorul plin, dacă nu avem ulei, zahar, făină suficientă în dulap. Eu recunosc dacă mai am patru ouă în frigider, consider că nu am deloc, deși știu că pot lua oricând câte doresc.

P.S.: Era în vara lui 88, mergeam la dentist la o policlinică a ITB-ului, pe la Rosetti. În drum spre dințar, văd un om vârstă care se plimba agale în sus, în jos. Mă opresc, îl întreb dacă caută ceva anume. Ridică din umeri cu blândețe, „Nu caut nimic domnișoară, doar că aici e casa în care m-am născut, unde am copilărit și am mers la școală, unde am trăit prima iubire și aș vrea și eu să văd cine mai stă în ea”. Știam de la tata de deținuții politici, de mașinile negre care venea în puterea nopții și îi ridicau pe oameni din casele lor, de obsedantul deceniu 50. Mi s-a făcut rușine și nu am știut cum să plec…

Autor Liliana Satmari

Mărturii: Mihai Nae (facebook)

„La Baia-Mare s-a împins lumea într-o vitrină; aduseseră ouă. Geamul a cedat și a spintecat o femeie care a murit pe loc. Tot în Baia-Mare, la autogară, un autobuz mai aglomerat decât trenurile indiene, cu oameni agățați de tot ce se putea, la manevra de dat cu spatele a surprins un bătrân și l-a strivit. Amintiri din epoca de aur.”