Autor Eva Sîrbu
„Eu i-am luat Elizei ultimul interviu, cel care a apărut în revista „Cinema”.
I-am telefonat (am și acum numărul ei de telefon, notat în agenda mea: 13 65 44), i-am spus ce vreau și mi-a fixat data și ora la care să vin la dânsa acasă. Asta era pe la mijlocul lui februarie, cred că era în 17 februarie.
La ora 17 am ajuns. Mă aștepta în holul blocului. Îi adusesem niște garoafe roșii. Cineva îmi spusese că iubea florile. Era foarte îngrijit îmbrăcată, fardată, cu ochelari fumurii. Arăta mult mai tânără decât o văzusem eu în ultimele filme. Tot timpul cât am stat de vorbă, am încercat să trec de ochelarii negri, să-i descopăr expresia ochilor, să știu cum privește. Privirea era foarte vie, pătrunzătoare, dar circumspectă. A fost, mai întâi, o tăcere. Nu știam de unde să încep. M-am uitat în jur. Casa ei semăna cu ea: era expresia unei mari singurătăți. Erau acolo câteva fotografii, 2-3, nici un obiect care să decoreze casa unui om. Era o casă prin care doar treci, în care trăiești puțin: un studio de modă veche, o măsuță, două fotolii, un radio Philipps mic și vechi, un televizor.
Mă gândeam, și m-am tot gândit multă vreme apoi, la serile ei de după spectacol. Oare ce făcea femeia aceasta când venea seara acasă? Asta în ultimele luni, când reîncepuse să joace. Dar înainte, când ani și ani de zile n-a jucat, când stătea tot timpul aici, în pustiul ăsta din inima orașului?…


… S-a așezat în unul din cele două fotolii și m-a invitat să iau loc în celălalt. Era foarte crispată. A început să-mi spună că este actriță de teatru, nu de film, că îi place, e drept, și filmul, dar că aici depinde foarte mult cu cine lucrezi, că ea e deprinsă să fie lăsată în voia ei, să fie liberă să se miște, să facă așa cum simte ea într-o anumită situație. Că, uneori, avea probleme cu regizorii și chiar cu partenerii, pentru că nu putea să refacă niciodată exact același lucru. Îmbogățea tot timpul personajul.
Când mi-a vorbit de Sava și de Rebreanu, toată figura s-a destins într-un zâmbet plin de nostalgie și admirație. Mi-a spus că erau atât de „frumoși”.
Avea o inteligență intuitivă foarte exactă. Era sensibilă la urât, la urâtul omenesc, în special. Când mi-a vorbit despre Zaharia Stancu, a revenit, însă, cuvântul „frumos”. Mi-a spus că moartea e urâtă, că îi e frică de moarte, și de groapa comună. Asta, probabil, pentru că era foarte singură.
Mi-a vorbit despre începuturile ei în teatru. Îmi arăta cum fusese întâlnirea cu Sava, cum a intrat ea, într-o zi, în biroul lui Ionel Teodoreanu, cum au angajat-o la Național, la Iași… Despre Agatha Bârsescu vorbea cu venerație. Și despre Botta, despre prietenia lor extraordinară. Încercam să-mi închipui un posibil dialog între ea și Botta…
Mi-a spus că era obsedată de personajele sale. Că multă vreme după ce-l juca, era încă personajul…
Avea obsesia dăruirii. În artă și în viață. Mi-a povestit despre relațiile ei cu publicul. După „Ilustrate cu flori de câmp”, mulți oameni tineri, recunoscând-o pe stradă, o opreau și-i cereau un autograf. Că ăsta era un lucru extraordinar, în care ea vedea puterea ei de a comunica.
Începusem să mă simt foarte bine. Ea nu mai era crispată. A fost o după-amiază, niște ore, foarte importante în viața mea – orele pe care le-am petrecut cu Eliza. Mi se părea, acum, la sfârșit, că o cunoscusem de multă vreme, că nu o întâlneam prima dată. Era, de fapt, de o mare comunicativitate. Fără să teoretizeze, înțelesesem mult mai mult decât citisem vreodată, despre ce înseamnă „proces de creație” la un actor.
Când am plecat, se făcuse noapte, târziu. I-am spus că o să vin curând să-i arăt textul interviului. Că am să-i telefonez, însă, înainte. Mi-a spus că m-așteaptă, că pot să vin oricând, că ea nu are nici o treabă, în afară de serile când joacă la Teatrul Mic și pe care le pot afla din „Săptămâna”.


… În ziua de 4 martie 1977 eram la Buftea, mă rugase Bocăneț să merg acolo să-i văd filmul „Gloria nu cântă”, abia terminat. M-am uitat într-un ziar și am văzut că în seara aceea doamna Eliza nu avea spectacol. M-am întors după-amiaza cu Bocăneț în oraș. El era grăbit să ajungă la Toma Caragiu. Aveau o treabă împreună, ceva de lucrat la un scenariu… Eu m-am dus acasă și m-am culcat puțin, cu gândul să mă trezesc, să-i dau un telefon doamnei Eliza, și dacă e acasă să mă duc să-i arăt interviul.
M-am trezit, brusc, la ora 21,20, înspăimântată că e noapte și că am întârziat la întâlnirea cu doamna Eliza Petrăchescu…”

Eva Sîrbu – revista Cinema