La începutul anilor 90, dornic de a face ceva într-un domeniu care să-mi și placă, m-am angajat la Palatul Universul, fosta tipografie „Informația Bucureștiului”, care dăduse, în ziarul „Libertatea”, un anunț de angajare, cu calificare la locul de muncă, pentru meseriile de paginator și linotipist.
Mi s-a părut o activitate interesantă, era locul din care izvorau spre publicul larg publicații precum Libertatea, Democrația, Poliția Română, Opus, Oblio, Prostituța, Gazeta Sporturilor, Observatorul, Viitorul Liberal și multe altele, pe care nu le mai înșir aici.
Aveam 23 de ani și credeam că pot muta munții din loc. Când intram în Palatul Universul, departe de a fi paranoic, simțeam că sunt în casa mea, mai ales că cel care fondase ziarul Universul, celebrul Stelian Popescu, era văr primar cu străbunica maternă, Steliana Șerbăneascu care era de fel din Mizil, județul Prahova.
Și mai aveam o rudă care scrisese la Universul în perioada interbelică: avocatul Haralambie Ionescu sau „nenea Lambi”, cum îl numeau rudele și cunoscuții. Am o singură fotografie cu el și nevastă-sa.

Avocatul și jurnalistul Haralambie Ionescu, alături de soția sa. 1939.

Vă imaginați ce sentimente aveam când intram pe porțile Palatului Universul, luam un halat albastru pe mine și mă duceam la tipografie…
În primele săptămâni de când mă angajasem, făceam cele mai necalificate și umilitoare treburi, iar șefii mă tratau ca pe un rebut uman, aveau o răutate în ochi și atitudine cum nu mai pomenisem până atunci. Unii dintre ei nu absolviseră nici opt clase, dar cum răutatea e mână-n mână cu proasta educație, realizam că nu e nicio șansă să fim prieteni, așa că încercam să nu pun la suflet și să-i evit cât pot.
Din entuziasm sau poate din mândrie, m-am apuc să mărturisesc unui coleg că nenea Lambi și Stelian Popescu fac parte din familia mea. Ba i-am zis și că Iolanda Mărculescu e mătușa mea (tatăl ei era frate cu bunicul meu matern), iar Emil von Becker, sculptorul casei regale, a fost bunicul unei alte verișoare primare de-a mamei mele, Rodica Filip von Becker. Atâta mi-a trebuit!
Amicul m-a privit straniu, ca pe un nebun periculos abia ieșit de la balamuc, și a spus tuturor că Mateescu n-are toate țiglele pe casă și se crede fiul lui Vlad Țepeș.
Începând de atunci, cine credeți că mătura prin toată tipografia Universul, de simțeam că mi se desprind brațele de trup?
Am ajuns acasă necăjit și le-am povestit părinților mei. Mama a oftat, dar taică-miu, mucalit, mi-a zis:
„Ai uitat să le zici și că Smaranda Brăescu era soră cu Marghioala, nevasta unchiului Tică! Te puneau ăștia să mături până la Universitate!”
Concluzia? Nu spuneți nimănui de unde vă trageți, că puteți avea necazuri.

Spatele fotografiei de mai sus.

„Stelian Popescu s-a născut la 18 februarie 1875, Lacu Turcului, județul Prahova – și a murit în 1953, Spania. Jurist, om politic și ziarist român.
A fost deputat în mai multe rânduri. A fost Ministru de Justiție în Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 – 19 ianuarie 1922), Guvernul Barbu Știrbey (4 – 20 iunie 1927), Guvernul Ion I.C. Brătianu (7) (22 iunie – 24 noiembrie 1927) și Guvernul Vintilă I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927 – 9 noiembrie 1928).
A condus ziarul Universul între anii 1915-1945, transformându-l într-unul dintre cele mai citite ziare din perioada interbelică. Fiind un ziarist de dreapta, a imprimat această conduită și ziarului, ceea ce i-a atras numeroase adversități, mai ales din partea ziarelor social-democrate sau socialiste, de tipul ziarului Adevărul. A criticat guvernările din epocă, a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea al României, iar la începutul anilor ‘40 l-a susținut necondiționat pe mareșalul Ion Antonescu.
Din inițiativa sa, între 1926 și 1930 a fost construit Palatul Universul, sediul redacției și tipografiei ziarului Universul.
În 1944 Stelian Popescu s-a refugiat în Elveția, conducerea ziarului rămânând în mâinile unuia dintre ginerii săi, Ion Lugoșianu.
După al Doilea Război Mondial, în România, a fost judecat și condamnat în contumacie la detenție grea pe viață. Fusese inclus în „lotul celor 14 ziariști”, alături, printre alții, de Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic și Radu Gyr. Toți erau acuzați că „prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin acțiunea lor la susținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecințe antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și prăbușirea politică și militară a țării.
Stelian Popescu a avut o casă în București, pe strada Dionisie Lupu (astăzi Tudor Arghezi) nr.10 bis, ridicată în 1911 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu.
Stelian Popescu a avut și la Balcic o vilă, construită în 1936 de arhitecta Henrieta Delavrancea – Gibory. Vila a fost demolată în 2009, deoarece se înclinase datorită tasării terenului, iar pe acel teren a fost ridicat un hotel.
Casa de Cultură a Studenților din București, de pe Calea Plevnei, a fost ridicată prin subscripție publică de Stelian Popescu, care a donat-o Universității, în ziua de 18 noiembrie 1937, cu destinația pe care o are și în prezent.” (wikipedia)

Răzvan Mateescu

Foto Palatul Universul- wikipedia