Autor Răzvan Mateescu.

În copilăria mea, ai mei vorbeau adesea despre Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist din România. „Smaranda-n sus, Smaranda-n jos, uite, în poza asta era cu soră-sa, Marghioala. Dar ce seamănă cu ea, vezi? Ce fată frumoasă, Doamne! Ea a făcut cunoscut numele țării noastre în toată lumea. A fost campioană .mondială la parașutism, când zborul era o aventură, a sărit de la 7000 de metri … îți dai seama? În loc s-o aprecieze, au nenorocit-o comuniștii! Auzi? Pe unde o fi testamentul ei olograf? Să nu-l rătăcești, e foarte important. Biata de ea: mereu scria câte un testament. Cred și eu, niciodată nu știa dacă o să i se deschidă parașuta…”
Părinții mă sfătuiau să nu vorbesc cu prietenii sau la școală despre ea, să nu cumva să avem probleme.
Ce legătură aveam noi cu Smaranda Brăescu?
Să vă povestesc, ca să înțelegeți: mătușa mea, Cecilia Șerbănescu (sora bunicii mele, Maria) a fost căsătorită cu Dumitru Dănilă, bărbatul care, înainte să o ia pe ea de nevastă, fusese însurat cu Marghioala Brăescu, sora vestitei campioane.
În jurul anilor 20, Dumitru Dănilă (nenea Tică, așa cum îi spunea noi, omul care a devenit unchiul meu prin alianță, mai târziu) și Marghioala, locuiau pe lângă Piața Chibrit, împreună cu fiul lor, Dumitru (Dumitrel). Tragedia familiei lor a fost că băiatul, foarte chipeș și considerat de către profesorii lui un geniu, a murit înecat în Herăstrău. Bănuielile au căzut pe un coleg de clasă, dar nu a putut fi dovedit niciodată acest fapt. De supărare, mama lui a murit la scurt timp, după acest cumplit eveniment. Ambii au fost înmormântați în Cimitirul Sfânta Vineri din București.
După câțiva ani, Dumitru Dănilă s-a recăsătorit cu mătușa mea, Cecilia, care locuia în același cartier, pe strada Penteleu nr. 12 (actuala Elie Carafoli), din sectorul 1. A adus cu el, în noua locuință, și în noua viață, sute de cărți și multe amintiri. Printre care și… povestea despre Măndița, fosta lui cumnată, campioana mondială la parașutism.
Finalul vieţii este puţin cunoscut. Din dosarul ei, existent la CNSAS, rezultă că la 20 iunie 1946 a fost dată în urmărire generală de poliţie, care trecuse de partea guvernării comuniste (cel care a trimis circulara a fost chiar Alexandru Nikolski, un zbir al anilor negri ce vor veni). Era acuzată că făcea parte dintr-un grup de militari care ar fi dorit să lupte împotriva guvernului Groza, în folosul naţional-ţărăniştilor.
Condamnată la închisoare de comuniști, ea s-a ascuns o vreme în casa Marghioalei și a lui Dumitru Dănilă, situată în cartierul Bucureștii-Noi (zona Chibrit), apoi a fugit la fratele său geamăn, și în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași, dar și prin multe alte locuri. În spaima şi confuzia acelor zile, Smaranda Brăescu şi-a pierdut bagajele (sau i-au fost furate) în gară la Pietroşiţa (jud. Dâmboviţa). Odată cu acestea, ea a pierdut şi paraşuta Heinecke, care îi adusese cele două recorduri din 1931 şi 1932. N-a mai fost găsită niciodată.
(R.M.)
„Născută în familia răzeșului Brăescu, Smaranda a venit pe lume odată cu fratele geamăn Paul Panait în 21 mai 1897, într-o familie care va avea cinci fete și patru băieți. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal. În perioada 1904-1909 urmează școala primară din Vizurești, un sat vecin, în Hănțești nefiind școală. Din 1911 pleacă la Bârlad, unde, până în 1913, urmează cursurile școlii secundare de fete.
Aici, la Bârlad, Smaranda Brăescu, în 27 mai 1911, la vârsta de 15 ani, are primul „contact” cu aviația, de care se îndrăgostește iremediabil.
Au urmat anii grei ai primului război mondial, perioadă în care Smaranda a continuat studiile de liceu la Bârlad, activează apoi ca învățătoare suplinitoare în Hănțești, iar drumurile o duc și la Tecuci, unde se înființase o școală militară de pilotaj. Aici, în anul 1923, Smaranda Brăescu primește botezul aerului, zburând cu Dumitru Naidinescu, la recomandarea fratelui ei, pictorul Tache Brăescu, care a fost observator în aviația română în timpul războiului. Revine la școala militară de la Tecuci cu solicitarea de a deveni pilot, dar reglementările militare și aeronautice ale vremii nu permiteau acest lucru.” (Wikipedia)
…

„17 august 1930. Smaranda Brăescu se afla la Satu-Mare, pentru un nou spectacol aerian. Apropiaţii au văzut-o tristă, iar ea le-a spus: „Nu ştiu ce am, dar tare mă tem că astăzi o să mă culegeţi cu făraşul”. O premoniţie? După ce paraşuta albă i s-a deschis, a început să bată un vânt puternic dinspre Răsărit: „Aproape de pământ, la câteva sute de metri numai, o mână nevăzută prinde paraşuta şi începe să o împingă oblic, spre graniţa ungară. Acum nu mai este o cădere, ci o alunecare vertiginoasă, prin spaţiu. Se aud ţipete de femei speriate, plânsete de copii, înjurături şi blesteme. Câteva mii de oameni îşi frâng mâinile, privind neputincioşi trupul Smarandei, pe care vântul hain o târăşte ca pe o jucărie. Este teribil să vezi pierzania unei fiinţe căreia nu-i poţi veni în ajutor. Câteva automobile au şi pornit de-a lungul câmpului, în urmărirea paraşutei. Prea târziu. Smaranda Brăescu este izbită de un copac, apoi zvârlită într-o margine de drum, cu oasele sfărâmate. Văzduhul, zeu capricios, îşi ucisese mireasa!”, scria Ion Dragomir în ziarul „Universul”.
La acest miting, pe un vânt tare și turbulență atmosferică puternică, Smaranda suferă un groaznic accident, soldat cu o dubla fractură la picior și mai multe coaste rupte, urmate de o spitalizare îndelungată la Satu-Mare și imobilizare la pat de aproape șase luni.
Dar nu s-a oprit. A sărit… mai departe.
În dimineața zilei de 2 octombrie 1931 trei avioane Potez 25 decolează, de pe aerodromul Pipera din București, pentru zborul de record. După o oră, avioanele au urcat cu greu la 4000 – 4500 m, apoi aparatul pilotat de Alex Papană se desprinde din formație, urcă cu precauție până la 6000 m, altitudine greu de atins în acele vremuri, lipsa aerului cauzând un randament scăzut al motorului. În aerul rarefiat elicea trăgea în gol, iar portanța era mai greu de obținut, comenzile erau mai ineficiente. Urmărind altimetrul și barografele, echipajul ajunge la peste 6000 m, lăsând în urmă celelalte două avioane. Privind spre postul din spate, unde de obicei stă mitraliorul avionului, Papană o vede pe Smaranda care era pregătită pentru salt, stând în picioare pe scaunul mitraliorului, cu un picior în afara cabinei. Urmărește din nou tabloul de bord al avionului și se pregătește să-i facă semnalul de salt coechipierei,… dar aceasta părăsise avionul, lansându-se în gol de la amețitoarea înălțime. Face un viraj strâns, cu înclinare mare, până ce vede dedesubt cupola alba a parașutei Smarandei, care se deschisese în siguranță.
Bucuros că totul a decurs normal în momentul saltului, Papană încearcă să redreseze avionul, dar în aerul rarefiat, cu înclinare prea mare, avionul nu răspundea comenzilor,… intrase în vrie, iar pe profundor flutura o bucată de pânză, probabil din sacul parașutei. Prin manevre iscusite, Papană reușește să elibereze profundorul din blocajul pânzei și să scoată avionul din vrie, care în căderea sa putea acroșa parașuta. Continuă apoi zborul în viraje mai largi în jurul parașutistei, din dorința de a nu o lăsa singură în văzduh, și ca să-i ridice moralul.
După 21 minute și 25 secunde, Smaranda aterizează lângă gara Sărățuica, cu o derivă de peste 10 km. față de locul lansării, vântul fiind foarte puternic, în special la mari altitudini. Smaranda, care nu se simțea prea bine, în urma balansurilor teribile din timpul îndelungatei coborâri, a frigului de la înălțime, a emoțiilor, a efectelor lipsei de aer, care o epuizaseră, a șocului aterizării, este transportată, de țăranii adunați la fața locului, în satul Sărățuica, unde-și revine după aproape trei ore de odihnă.” (wikipedia)
Mai târziu, Măndița a povestit presei:
„După câteva minute de coborâre, încep să fiu legănată de nişte groaznice balansuri, drumul mi se pare un chin. Nu fac nicio mişcare, de teamă să nu amplific oscilaţiile balansurilor, mă mulţumesc să-mi încleştez mâinile pe centura barografului, ca pe o preţioasă comoară. Aşa, cu braţele cramponate pe barograf, am străbătut mai mult de 5.000 de metri, căzând din balansurile vânturilor în golurile ameţitoare de aer, prin care mă prăbuşeam fulgerător spre pământ, cu paraşuta pe jumătate închisă. Centura mă strângea dureros, paraşuta abia scăpată din golurile de aer, mă smucea crunt şi foşnetul mătăsii albe se amesteca în aer cu vibraţiile avionului, care îmi da târcoale. La câteva sute de metri de pământ mi-am adus aminte brusc de cele două avioane de escortă, pe care nu le mai zăream nicăieri; teama ca ele să nu se fi prăbuşit, amestecată cu spaima că smuciturile paraşutei îmi vor smulge centura barografului, m-au făcut să izbucnesc, prin văzduh, în plâns. Plângeam epuizată, privind ca prin vis linia de argint a Ialomiţei, care curgea în dreapta, şi luciul unei bălţi, în stânga. Pământul se apropia, zăresc silinţele ţăranilor ieşiţi la culesul porumbului… La 50 de metri de pământ am izbutit să fac o sforţare şi să-mi scot ochelarii. În clipa în care îmi aruncam din mână şi una din mănuşi, am căzut în lanul de porumb, peste care am avut vremea să văd poposind şi mătasea albă a paraşutei”.
A fost prima ei performanţă, dar şi primul record internaţional doborât de o româncă. A doua zi, regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea de Aur. Decoraţia i-a fost înmânată de fratele regelui, principele Nicolae, cu prilejul unei recepţii la Aero-Club. La această festivitate a participat şi un oaspete de seamă, aflat în vizită la Bucureşti: Italo Balbo, ministrul Aerului din Italia.
…
După acest salt, a devenit prima femeie paraşutist din România, iar țara noastră al patrulea stat european, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia, cu o femeie care obţine brevet de paraşutist. Însă, din păcate, țara noastră nu i-a răspuns pe măsura meritelor sale, după cum avea chiar ea să declare: „Am făcut o cerere pentru a intra în şcoala de pilotaj. Amânată de la o săptămână la alta, mi s-a spus, în cele din urmă, că femeile n-au voie să facă aviaţie!”, mărturisește Smaranda pentru revista Realitatea Ilustrată.
Smaranda nu s-a descurajat. Insistă pe la autoritățile române pentru a fi sprijinită la realizarea unui record mondial, să se lanseze cu parașuta de la 6500 m dintr-un avion Potez, dar acestea îi cer 25000 lei pentru benzină și ulei, fiind necesare mai multe zboruri de antrenament. Respinsă de autorități, se decide să strângă bani și să plece în America pentru a-și îndeplini visul, să aducă României și poporului român, un record mondial.
În acest scop, începe o campanie de salturi demonstrative și participări la o serie de mitinguri aeriene organizate la: București – 30 iunie 1929, pilotul avionului fiind celebrul aviator Traian Burduloiu: la Brașov – 24 iulie 1929, Galați – decembrie 1929, Iași – mai 1930, unde face un salt de la 2000 m dintr-un avion Potez 25, apoi la Cluj-Napoca.
Vorbind cu reporterii, Smaranda Brăescu descrie astfel salturile ei cu parașuta:
„Ești curios să știi, ce senzații stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer și pământ? Ar trebui o atentă și meticuloasă notație psihologică, care să înregistreze clipă cu clipă, sbuciumul și frământarea mea intimă. Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârșit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc parașuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniștită, cu precizie matematică, cu calcul științific. Când m-am urcat în avion și când se îndepărtează de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanți. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reușit încă s-o descifrez. Nervii îngheață. Nerăbdarea se risipește. Starea aceea particulară se pierde în înălțimi… Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact și cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie și de meditație, mă minunez singură. Dar, iată, am ieșit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălțimea, fac o rugăciune mută… și-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc și până când se deschide parașuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viața. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârșit, simt o scuturătură puternică. Parașuta s-a deschis! Nu-ți poți închipui, câtă dragoste porți în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părțile. Se aud: murmurul mulțimii, aplauzele, muzica. La 100 metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în țărână. Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul…”

La 15 decembrie 1931, Smaranda Brăescu pleacă spre Berlin și apoi cu vaporul spre New York, unde ajunge în 25 (29) decembrie 1931. Primită de presă cu interes, Smaranda are de luptat și în America cu autoritățile. Întocmirea contractelor, modalitățile de antrenament, pregătirea avionului de record și nu în ultimul rând, efectuarea plăților. Nici găsirea avionului nu a fost o treabă forte ușoară. Aviația militară avea avioane care să zboare la 8000 m, aveau și particularii, dar costurile de închiriere erau peste bugetul Smarandei. În final a găsit un avion „Cessland”, al unui particular, special amenajat pentru zbor la mari înălțimi. În primăvara anului 1932, la Sacramento, în apropiere de San Francisco, execută zboruri de antrenament la mare altitudine cu Fred Hammer, utilizând mai multe tipuri de avioane, pe aerodroamele Alameda și Tudor.
Vine și ziua zborului de record, cu executarea saltului de la 24000 de picioare (7.315 m). Reprezentanții presei, oficialitățile FAI, desemnate de „National Aeronautical Association”, numeroși invitați erau la aerodromul din Sacramento. Plină de încredere, Smaranda urcă la bordul avionului „Cessland”, echipat cu instalații de oxigen pentru pilot și parașutistă, dar după o oră de zbor, avionul revine la aerodrom, fără ca saltul să fie executat. În timpul zborului, rezerva de oxigen a pilotului se termină la 6000 m, cu mult înainte ca avionul să ajungă la locul și altitudinea de lansare. Urmează tentative noi, urmărite de ghinion. La unul din zboruri rezerva de oxigen a Smarandei se termină înainte de vreme, apoi, în altă zi avionul era mult în afara zonei favorabile unei lansări în siguranță, în alt zbor, altitudinea de lansare este atinsă la o oră mult prea târzie pe seară.
În cele din urmă, banii Smarandei se epuizează, fără ca recordul să fie realizat. Însă cu sprijinul comunității de români din San Francisco, ea procură noi fonduri și, în ziua de 19 mai 1932, reușește să urce cu avionul până la 24000 feet – 7315 m. Urmează lansarea și o coborâre de peste 25 minute. Recordul mondial absolut de altitudine a fost doborât. De o româncă!
Barografele zborului au fost trimise la Washington, pentru omologarea recordului mondial absolut, la Departamentul Aviației, care după efectuarea “corecțiilor”, funcție de temperaturi și presiunea atmosferică din ziua zborului, omologhează recordul cu altitudinea de 22733 feet – 6929 m. Dar și cu această “corecție”, recordul anterior masculin, de 21171 feet – 6452 m, este bătut cu o diferență de 476 m. Smaranda Brăescu este declarată „campion mondial absolut”, devenind „prima sportivă a lumii”.
După realizarea recordului, pleacă, traversând America, spre New York, unde se înscrie școala de pilotaj „Curtiss Wright” de la „Rosevelt Field”. Obține Licența de Pilot Particular (PPL) nr. 27166, eliberată la data de 8 octombrie 1932, fiind prima femeie din Europa care a obținut brevetul de pilot în Statele Unite ale Americii. Aici a zburat cu pilotul instructor Henrz Ottinger.
La New York, Smaranda face salturi demonstrative pentru parașutele produse de Irving și Schroeder, refuzând un contract pentru zboruri publicitare cu lansări pe timp de noapte, oferit de producătorul Nat Negre.
Impresarul, de origine română (mister Nat Black) îi propusese Smarandei să sară noaptea, „prinsă” în fascicolul unui reflector cu lumină colorată: „Îi fascinăm pe acești americani entuziaști, și ne umplem buzunarele cu dolari, îi explicase impresarul, – sau te îmbrac într-un costum cu zeci și sute de beculețe colorate, cu care vei fi ca o stea pe cerul nopții!”…
Dar campioana a refuzat, spre stupefacția impresarului: nu că n-ar fi avut nevoie de bani, dar pentru că nu a vrut să transforme salturile ei, închinate promovării nobilului sport al curajului aerian într-un număr de bâlci, de iarmaroc, cu nume ea divertismentele de acest gen. „Eu am adus țării mele un record mondial și nu-mi pot transforma acum victoria într-o afacere comercială. Eu reprezint România și se cuvine să mă port ca atare.”


…
La 20 august 1932 participă la o demonstrație la Montreal – Canada, unde ajunge în zbor cu o impresionantă formație de 30 de avioane. În noiembrie este sărbătorită de comunitatea românească din New York, care era fascinată de patriotismul româncei lor, care cucerise America și întreaga lume prin performața sa ca parașutistă.
În 24 martie 1933 revine la București, după un lung voiaj vaporul și trenul. În drumul spre casă face mai multe escale, din care cea mai importantă este la Genova, unde este primită de ministrul aviației, mareșalul Italo Balbo.
Pentru realizările sale, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea îi acordă Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa „Crucea de Aur” cu două barete. Cu toată faima și popularitatea de care se bucura, Smaranda Brăescu nu reușește să obțină sprijinul financiar al autorităților române pentru achiziționarea unui avion de raid.
Cotidianul Universul deschide noi liste de subscripție publică, în vederea achiziționării unui avion de raid pentru Smaranda. Este ales avionul Miles Hawk, produs de firma Philips & Powis Aircraft Ltd. din Marea Britanie, după un proiect al firmei Miles Aircraft Ltd. Avionul era relativ ieftin, modern și avea o rază de acțiune considerabilă, 900 – 1000 km.
O patrioată adevărată, Smaranda poate fi găsită pe toate fronturile românești, alături de aviatori și de parașutiști. În anul 1941 activează ca instructor voluntar la Batalionul 1 de parașutiști care s-a format pe aerodromul de la Popești- Leordeni.
Data de naștere a trupelor de parașutiști este 10 iunie 1941. O regăsim pe Smaranda Brăescu alături de Cpt. Ștefan Șovert și Traian Dumitrescu, zis Popa, în compoziția cadrelor de instruire în calitate de „profesori” prin D.M. nr. 233 din 25 iulie 1941. Se formau noi parașutiști, iar Smaranda avea darul de a genera „încredere” noilor parașutiști, așa cum mărturisea și Anghel Ciucur, care a obținut brevetul de parașutist în 19 octombrie 1941. Aici s-au format cadre de nădejde ale parașutismului militar și sportiv românesc.
În timpul războiului a mai activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a.
După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control. Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresiunii comuniste.
…
„Smaranda avea un cult pentru costumele populare. Avea o colecție importantă din toate colțurile României. Pe multe dintre ele le primea cadou, atunci când mergea prin țară”, (Ana Maria Sireteanu). Se îmbrăca în veșminte țărănești, la mitingurile aviatice aviatic din Statele Unite, unde fotoreporterii erau fascinati de prezenta ei, la baluri si la alte evenimente publice sau manifestari solemne, cum ar fi ceremoniile de decorare, organizate în prezența regelui.
„Eraun truc al ei. Nu avea bani de rochii de bal, si atunci, costumele populare, atat de dragi, deveneau soluția perfecta: erau elegante si impunatoare, făceau reclama buna culturii romane si nici nu costau așa de mult.” (Ana Maria Sireteanu, strănepoata Smarandei Brăescu)


…
„Smaranda Brăescu, (n. 21 mai 1897, Hănțești, Buciumeni, Galați, România – d. 2 februarie 1948, Cluj, România) a fost prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială (în 1932, cu recordul de 7200 m la Sacramento, SUA).
S-a născut în satul Hănțești, comuna Buciumeni, din județul Tecuci (interbelic), actual în județul Galați. Între anii 1924-1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din București, secția de Artă Decorativă și Ceramică. La 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri.
La 2 octombrie 1931 câștigă titlul european la parașutism, în urma unui salt de la înălțimea de 6000 de metri, depășind și recordul american de 5384 metri. În urma acestui succes a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică – clasa Crucea de Aur. În 1932 a stabilit primul record de traversare a Mării Mediterane în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1100 km, între Roma și Tripoli. În același an 1932, la 19 mai, devine campioană mondială la parașutism, în urma unui salt realizat cu o parașută de construcție românească, de la înălțimea de 7400 de metri, cu durata de 25 de minute, acest record fiind depășit cu doar câțiva metri, abia peste 20 de ani. Recordul său a fost omologat de aeroclubul din Washington. Recordul precedent, deținut de un american, fusese de 7233 de metri.
A fost una din puținii instructori de parașutiști militari. A activat ca instructoare la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa.
În timpul războiului a fost activă ca pilot în celebra „Escadrilă Albă” de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit. Semnatară, alături de alte 11 personalități (între care: generalul Aldea, prof. univ. dr. Grigore T. Popa), a unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, document înaintat Comisiei Aliate de Control, de fapt delegatului american, care l-a predat celui sovietic. A fost condamnată de comuniști la închisoare în contumacie, ea fiind găsită în procesul „Sumanele Negre” ca făcând parte din Mișcarea Națională de Rezistentă [MNR] împreună cu comandantul Companiei de Misiuni Speciale din cadrul Batalionului Parașutiști căpitanul Mihai Țanțu și Victor-Ionel Sassu (ofițer parașutist). Ascunsă de oameni de suflet – prof. univ. Ion I. Gheorghiu din Iași și preotul Matei Dumitru – nu a mai fost găsită niciodată. A fost căutată și de oficialitățile sovietice pentru a face instrucția soldaților sovietici. S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea. Grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 s-a ascuns la călugărițele greco-catolice din Congregației Maicii Domnului de la Cluj. A murit pe 2 data februarie 1948, în Spitalul clinic universitar din Cluj, condus de renumitul profesor univ. dr. Iuliu Hațieganu, fiind înmormântată în Cimitirul Central (Hajongard) din Cluj, parcela II B, numărul 1550, sub numele de Maria Popescu. Potrivit cercetărilor întreprinse de prof. Neculai Staicu – confirmate mai târziu – la început nu se știa nimic de mormântul ei din Cimitirul Central din Cluj, ulteior aflându-se locul, la o poziție concesionată în anul 1970 unei alte persoane.” (wikipedia)
În prezent, o stradă din București a fost denumită în memoria sa.
În decembrie 2010 a fost lansat „Jurna­lul celebrei Smaranda Brăescu”, volum semnat de Ana Maria Sire­teanu și Tudor Sireteanu, strănepoți ai renumitei parașutiste românce, pu­blicat la Editura Vremea.
Surse: V. Firoiu, Amazoanele cerului, editura Albastros, 1979, H. Soreanu, de la Realitatea Ilustrată, wikipedia.
Răzvan Mateescu

Foto „Amazoanele cerului”, editura Albatros, 1979 și wikipedia