Nu mi-a fost niciodată cu adevărat frică de moarte. Mi-a fost frică de singurătate. Este o teamă pe care o port cu mine de când mă știu și despre care, până acum, nu prea am vorbit cu nimeni.

Nu este o simplă neplăcere de a rămâne singur. Este ceva aproape fizic, ca un dușman care te pândește din umbră și așteaptă să te prindă la înghesuială. Când sunt singur acasă, uneori am senzația că se prăvălesc pereții peste mine. Am aproape șaizeci de ani și încă mi se întâmplă.

În tinerețe, când rămâneam singur în casă, ieșeam să mă plimb. Dar nici afară nu mă simțeam bine singur. În parc, pe stradă, la cumpărături, aveam aceeași senzație ciudată că sunt singur într-o junglă și că toată lumea se uită la mine. Chiar și zilele acestea, când am fost singur la Lidl, m-am trezit încurcându-mă în bani, în cardul de fidelitate, în alegerea produselor, în lucrurile banale de la casa de marcat. Mă simțeam de parcă toți mă priveau.

Știu că, de fapt, oamenilor nu le pasă. Poți să cazi în mijlocul străzii și mulți vor trece mai departe. Dar senzația rămâne. Poate că ea nu s-a născut acum. Poate că s-a născut într-o toamnă rece, la Bușteni, în 1978. Aveam unsprezece ani când a murit bunica mea, Maama, cum îi spuneam când eram mic. Pentru mine, ea era tot universul meu. Părinții mei făceau naveta în alte orașe. Plecau dimineața devreme la serviciu și se întorceau abia seara, pe la patru și jumătate sau cinci. Bunica era cea care avea grijă de mine. Când eram foarte mic, mă ducea la școală și mă lua la prânz. Drumul spre casă trecea aproape întotdeauna pe la cofetărie. O savarină și un suc. Avea o pensie foarte mică, deși lucrase peste patruzeci de ani în învățământ. Așa erau vremurile. Dar găsea întotdeauna câte un bănuț pentru ceva dulce, cât de mic, numai să mă bucure. Fusese o învățătoare și profesoară foarte apreciată în Bușteni. Prin mâna ei trecuseră generații întregi. Aproape că nu exista om în oraș pe care să nu-l fi avut cândva elev. Frizerul, poștașul, gunoierul, vânzătorul de la Loto, preotul, învățătorul meu. Își amintea de fiecare. Știa ce note avusese, ce copil fusese. Îi întâlnea pe stradă și glumea cu ei, îi întreba lucruri de la școală, iar oamenii aceia, ajunși adulți, știau să-i răspundă.

Pentru mine a fost o lecție pe care nu mi-a predat-o nimeni în clasă. O lecție stradală despre ce înseamnă să lași ceva în urma ta în oameni. Și bunicul meu, Vintilă Mărculescu, fusese directorul Școlii Vechi din Bușteni timp de treizeci și trei de ani.

Chopin la magazinul „Coștila”

Maama iubea muzica. Muzica clasică și opera. Avea o voce puternică de soprană și cânta prin casă atât de tare, încât mi se părea că se aude până la gară. Când o strigam, uneori îmi răspundea printr-o vocaliză.

În Bușteni, pe vremea aceea, doar coafeza din oraș avea o pianină în casă. Maama se ducea la ea să-și facă „permanentul” atunci când avea câte o ocazie, dar adevăratul motiv era altul. Voia să mai pună mâna pe pian, să atingă clapele cât timp îi stătea părul pe bigudiuri.

Cânta Chopin. Visul ei era să câștige într-o zi la Loto și să-și cumpere un pian, ca cel pe care îl pierduse la bombardament.

Într-o zi, vechea piațetă din Bușteni a fost demolată și în locul ei s-a construit magazinul universal „Coștila”. La ultimul etaj era un raion cu instrumente muzicale. Printre ele se afla un pian cu coadă, înconjurat cu o bandă roșie, ca să nu pună lumea mâna pe el. Maama a desfăcut banda de la un capăt și s-a așezat pe scăunelul din fața pianului. A ridicat capacul clapelor și a început să cânte. Eu mă uitam speriat la vânzători și mă gândeam că o să vină cineva să o certe. N-a certat-o nimeni.

În câteva clipe, sunetele au umplut tot magazinul și oamenii s-au adunat în jurul ei. Un mic recital improvizat, într-un magazin universal dintr-un oraș mic de provincie, la sfârșitul anilor ’70.

Astăzi vedem asemenea lucruri pe internet și le numim spectaculoase. Pentru mine a fost doar Maama.

Prof. Maria Mărculescu- Maama (Puica)

Apoi, într-o zi de la sfârșitul lui septembrie, a căzut. Am găsit-o în camera ei, pe pat, agonizând și ținând strâns în mâini un mic aparat de radio cu baterii. Timp de opt zile a stat în comă. Venise și o asistentă medicală să ne ajute, îi făcea perfuzii.

Totul a fost în zadar.

După șase zile, am crezut că își revine. Încerca să spună ceva despre „copilul Răzvan”. Aveam două pisicuțe mici pe care le îngrijeam. Poate că despre ele voia să vorbească.

În ziua a opta, la ora două după-amiaza, totul s-a oprit. Eram împreună cu mama la capătâiul bunicii. La un moment dat nu mai avea puterea să tragă aer. A deschis ochii mari și i-a dat peste cap. Mama i-a închis imediat, cu degetele, plângând. Eu am văzut atunci sufletul ei cum iese prin gură. A plutit puțin deasupra ei și apoi a dispărut. Așa am văzut eu moartea la unsprezece ani.

În toamna aceea, niște rude de la Otopeni aduseseră o traistă mare cu gutui. Mama le așezase la ferestre și toată casa mirosea a gutui. După moarte, mirosul lor s-a amestecat cu cel al florilor de la coroane, cu fumul de la candelă și lumânări și cu mirosul de formol.

Seara veneau vecinii la priveghi. Tot universul meu frumos mirosea acum a moarte și a flori. Maama iubea mult florile de lavandă. Erau singurele al căror miros rezista în sifonierul ei, alături de amintirile ei și de vioara bunicului, pe care o ținea acolo ca pe o comoară.

Puica

În ziua înmormântării, după zile întregi de ploaie și frig, soarele a ieșit pentru câteva minute.

Mama respecta cu sfințenie toate datinile creștine. Am mers la cimitir, am vorbit cu preotul, s-au făcut toate rânduielile. Eu am rămas o vreme singur cu groparii, doi bărbați și o femeie. Le dusesem de mâncare și chiar am mâncat împreună cu ei. Au început să sape mormântul în care fusese îngropat bunicul în 1937. Au scos osemintele lui și i-au pus craniul într-un sac de mătase. Purta încă verigheta groasă de aur pe degetul inelar. Groparii ne-au dat-o. Era strălucitoare. În interior scria un singur cuvânt: „Puica”. Era numele de alint al bunicii mele.

La un moment dat, în groapa proaspăt săpată, a căzut baticul femeii care lucra cu cei doi gropari. Unul dintre ei a spus: „Săracul, o aștepta pe soția lui.”

După plecarea bunicii, casa a rămas goală și pustie. O vreme am mai mers pe la vecini. Au venit și niște bătrâne din sat să mă învețe cum să aprind aragazul și să-mi încălzesc mâncarea. Aveam doar unsprezece ani, dar am învățat repede. Toată viața am fost foarte prudent cu lucrurile. Fără răni, fără julituri, totul calculat. Când ești singur, înveți să ai grijă de tine.

Casa noastră era mare, cu opt încăperi, etaj și casa scărilor. Toamna, în zilele înnorate, era aproape întuneric și ziua. Aveam un câine în curte. Apoi am mai vrut unul. M-am gândit că primul câine nu trebuie să fie singur, că trebuie să aibă și el cu cine vorbi, pe limba lui câinească.

În iarna aceea n-a mai venit Moș Crăciun. Instalația electrică cu clopoței de care ne bucurasem atât de mult cu un an înainte nu mai împodobea bradul. Acum lumina sanctuarul pe care mama îl organizase în camera bunicii, în camera în care își dăduse ultima suflare. Acolo era fotografia ei, o candelă cu ulei pe care învățasem să o aprind și să o alimentez ca să nu se stingă niciodată și clopoțeii electrici care nu mai luminau Crăciunul, ci atârnau cu gurile în jos ca niște soldăței veniți la priveghi. Pe tavan, lumina candelei genera un halou mișcător, neregulat. Era singura viață și mișcare din toată casa. A fost un an cumplit.

Mama venea de la serviciu pe la patru și jumătate sau cinci și timp de aproape o oră plângea întruna. Se stingea și ea văzând cu ochii. Nu mai era mama pe care o așteptam cu bucurie și nerăbdare. Era o ființă îndoliată, cu ochii roșii tot timpul. Suferea enorm. Apoi s-a îmbolnăvit de inimă. Au urmat tratamente, doctori, spitale, salvarea care o lua de acasă. Nu putea depăși moartea Maamei. Și, din câte știu, n-a depășit-o niciodată cu adevărat. Eu începusem deja să mă obișnuiesc cu gândul că o să moară și mama. Mă durea enorm. Mă topea. Rezultatele la școală au început să fie proaste. Nu mă puteam concentra.

„Pe lumea asta e a mea, pe lumea cealaltă este a mamei mele.”

Apoi au murit și câinii. Întâi unul, apoi celălalt. Pe Grivei l-am găsit pe stradă, otrăvit, probabil cu otravă pentru șoareci. L-am dus pe brațe acasă. Era în comă și se zbătea spasmodic. L-am așezat lângă gard, sub o tufă de trandafiri. A început să plouă. Am urcat în casă și l-am privit de la etaj. S-a mai zbătut o dată, ca și cum totul se întâmpla cu încetinitorul. Când m-am dus lângă el, murise. L-am mai îmbrățișat pentru ultima oară. Era cald pe burtica lui roz de cățel tânăr.

Au urmat pomenirile, mersul la biserică, împărțitul pomenii și toate datinile pe care le știu și astăzi, de la tămâierea mormântului timp de trei zile după îngropare până la „făruitul” de la șase luni, când o crenguță de măr împodobită cu dulciuri era dăruită unei persoane cunoscute peste mormânt. Cel care o dădea trebuia să spună: „Pe lumea asta e a mea, pe lumea cealaltă este a mamei mele.”

În anul următor, tata a primit un apartament cu trei camere la Brașov, într-un bloc nou construit, ca urmare a rezultatelor foarte bune în munca lui. A trebuit să ne mutăm. Din nou o ruptură. Alți colegi, alt oraș, altă casă. Din nou regrete după casa mare cu curte de la Bușteni. Dar viața a mers înainte.

Am urmat școala, apoi liceul la Brașov. Un oraș medieval, frumos, cu istorie la fiecare pas și cu împrejurimi extraordinare. Iar muzica Maamei m-a urmărit toată viața. Nu este zi să nu mă trezesc cu Mozart și Beethoven și să adorm cu Brahms și Bach. Am studiat la Școala de Artă din București pianul, chitara clasică și canto clasic.

Cu câțiva ani în urmă, am repetat fără să-mi dau seama scena Maamei în Magazinul Muzica din București. Am ales o chitară foarte scumpă, am luat-o și am interpretat live o piesă de Carcassi. Același efect. Oamenii s-au oprit, iar fotograful magazinului m-a filmat pentru un proiect publicitar. Nu aveam bani să cumpăr chitara. Am fugit acasă, am luat bani dintr-o rezervă și m-am întors după ea. Este o Lag Occitania.

Uneori mă gândesc că oamenii pe care îi pierdem continuă să existe în noi prin gesturile pe care le repetăm fără să știm. Maama visa la pianul ei. Eu am ajuns să cânt la chitară. Ea desfăcea banda roșie din jurul pianului. Eu am luat chitara din magazin și am început să cânt. Poate că unele lucruri nu se moștenesc. Se transmit.

Teama de singurătate

Ani mai târziu, singurătatea a revenit în altă formă. Acum patru ani am rămas singur acasă timp de patru zile, cât ai mei au fost la mare. Era vară, era caniculă, iar casa noastră era pustie. Aveam multe de făcut. Pictez, bricolez, îngrijesc grădina și animalele. Nu sunt omul care nu știe cum să-și ocupe timpul. Dar singurătatea este un partener rău de viață.

Într-o zi am simțit dintr-odată o gâtuire, o panică. Am ieșit în curte. Totul se învârtea cu mine. M-am sprijinit de pereții casei. Nu-mi venea să cred. Am încercat să mă liniștesc și am revenit în casă. Voiam să ațipesc, dar o senzație de sufocare și de sfârșit mă obliga să rămân treaz. Simțeam că mă afund într-o lume întunecată. Vreo două luni aproape că n-am putut să dorm. Nu știam ce am. Norocul meu a fost prietenul meu Teddy, căruia i-am spus ce mi se întâmplă. Mi-a zis: „Poate e ceva de la inimă.” Acest „poate” m-a salvat.

La policlinicile de stat ar fi trebuit să aștept săptămâni pentru investigații. Nu erau locuri. Eu aveam nevoie de răspuns atunci. Am apelat la un cabinet particular. Au urmat analize, radiografii, consultații, toate în sistem privat. Am vândut mașina ca să putem plăti. Dar măcar am aflat despre ce era vorba. Insuficiență cardiacă severă, cu o fracție de ejecție de numai 14 la sută. Analizele ieșiseră atât de prost, cu valori care depășeau de sute de ori limitele, încât cei de la laborator au fost alarmați și au sunat să-mi spună că trebuie să merg urgent la spital. Am refuzat.

Și aici s-a întâmplat ceva ciudat. Eu nu m-am speriat. Teama mea nu a fost și nu este de moarte. Mai mare decât moartea a fost întotdeauna teama de singurătate. Mă împăcasem cumva cu ideea că poate n-o să mai fiu și parcă începusem deja să privesc lucrurile la trecut.

Într-o noapte am reușit să adorm puțin și am visat. Era întuneric și sufocant pe străduța noastră. De teamă, am intrat repede în curte. Casa nu mai era. Dar nu-i simțeam lipsa. Era doar o grădină mare de tot, cu flori frumoase și îngrijite. Îmi venea să plâng la gândul că sunt singur acolo și că nu era și soția mea. Apoi am văzut-o pe Dana. Era lângă un rond de flori și planta un trandafir. Când am văzut-o, am simțit o bucurie intensă. Eram din nou împreună.

Când m-am trezit, eram mult mai liniștit. Am urmat tratamentul zilele următoare, fără teamă, deși curgeau apele șiroaie pe mine. Apoi am început să slăbesc. În mai puțin de o săptămână am ajuns de la 105 la 95 de kilograme, apoi am coborât sub 90. După aproximativ o săptămână, fracția de ejecție crescuse de la 14 la 25 la sută. După trei luni ajunsese la 45. N-am mai pus picătură de alcool în gură și am oprit complet fumatul, fără să mai simt nici cea mai mică tentație.

Și poate că aici începe întrebarea pe care o port astăzi cu mine. Ce se întâmplă cu un copil atunci când rămâne singur? Nu vreau să-i judec pe părinții care pleacă în străinătate la muncă. Știu că mulți pleacă pentru că trebuie. Pleacă pentru bani, pentru o casă, pentru școala copiilor, pentru un viitor mai bun. Dar mă întreb dacă ne gândim suficient la ce se întâmplă în sufletul unui copil atunci când părintele închide ușa și pleacă. Un copil poate avea mâncare, haine, bani, o casă, școală, jucării și bunici care să aibă grijă de el. Și totuși poate fi singur. Iar singurătatea unui copil nu seamănă cu singurătatea unui adult. Pentru un adult, o casă goală este o casă goală. Pentru un copil, o casă goală poate deveni o lume întreagă. O lume cu umbre, cu zgomote pe care nu le poate explica, cu camere în care nu mai intră nimeni, cu seri care par nesfârșite și cu frica aceea fără nume că, dacă se întâmplă ceva, nu este nimeni acolo.

Eu aveam unsprezece ani când am învățat asta. Și aproape șaizeci când am înțeles cât de adânc a rămas în mine. Poate că de aceea am nevoie de oameni în jurul meu. Poate de aceea am nevoie de animale, de muzică, de pictură, de lucrurile pe care le fac cu mâinile mele. Poate de aceea, când am văzut că primul meu câine ar putea fi singur, am vrut să-i aduc un tovarăș. Poate că undeva, în copilul acela rămas singur într-o casă prea mare, a rămas aceeași nevoie: să nu fie nimeni singur.

Nu spun părinților să nu plece. Le spun doar să nu uite că, atunci când închid ușa în urma lor, nu lasă în urmă doar un copil care trebuie să se descurce. Lasă în urmă o inimă. Iar inima aceea trebuie să știe că cineva se întoarce. Pentru că uneori copilul nu se teme de întuneric. Se teme că, în întuneric, nu mai vine nimeni.

Răzvan Gabriel Mateescu 31 august 2926