Autor Loredana Diacu

„În vremea când în casele românilor era întuneric şi frig, vocea Monicăi Lovinescu aducea lumină şi speranţă. Deschidea uşi imaginare spre un spaţiu al libertăţii, unde puteai spune ce gândeşti. Vocea sa era atât de cunoscută încât Ceauşescu a dat ordin la un moment dat ca Monica Lovinescu să fie prinsă, acolo la Paris unde locuia, şi să i se taie limba. Din fericire, tentativa a eşuat. Vocea ei a continuat să se audă în casele românilor până la sfârşit, când ne-am câştigat libertatea.

Prea puţine se ştiu însă despre ea. Cărţile de istorie nu o pomenesc. Nu apare nici în manualele de limba română. Pentru ca numele ei, care ar trebui gravat în conştiinţa colectivă a acestui neam, să nu fie uitat, şi pentru ca românii să-şi amintească cine a fost ea şi cum ne-a mutilat comunismul existenţa, la Casa Miţa Biciclista a fost organizată o expoziţie care îi este dedicată.

Expoziţia marchează 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu iar în cadrul ei sunt expuse pentru prima oară documente originale, obiecte, mărturii, fragmente de emisiuni din perioada 1960-1991 de la Radio Europa Liberă, dialoguri emoţionante cu Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ana Blandiana, Octavian Paler sau Eugen Ionescu. Şi nu doar atât… Expoziţia urmăreşte nu doar viaţa Monicăi Lovinescu ci şi firul marii istorii care a modificat ireversibil destinul acestui popor.

În cadrul expoziţiei este adusă, în mod tulburător, la viaţă, atmosfera acelor ani. Sunt puse faţă în faţă spiritul României libere de dinainte de comunism cu atmosfera sufocantă, de teroare, a vremurilor când pe pereţii sălilor de clasă din şcoli se atârnau portrete ale lui Stalin şi Petru Groza, când oameni începeau să dispară din case arestaţi, deportaţi, ucişi iar ţara devenea gri, din ce în ce mai gri, o închisoare uriaşă din care nu se mai putea fugi.

Cine a fost Monica Lovinescu?

Fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul său critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.

Monica şi-a dorit, cu pasiune, să-şi dedice viaţa teatrului. Să pună în scene piese minunate, la fel ca universul său interior. Viaţa ei s-a schimbat însă radical după ce mama sa a fost aruncată în temniţă de comunişti, unde a şi murit.

După o activitate literară prodigioasă în ţară (primul basm i-a fost publicat când avea vârsta de 8 ani, la vârsta de 15 ani îi apar nuvele şi schiţe, iar în 1943, publică romanul „În contratimp”), în 1947 Monica Lovinescu pleacă la Paris ca bursieră, pentru a studia teatru. Prinde efectiv ultimul tren spre Franţa.

A ajuns la Paris ascunsă în camera de cărbuni a locomotivei, căci soldaţi sovietici urcau în tren pentru a da jos pasageri. I-au trecut, pe lângă cap, baionetele înfipte de sovietici în pereţii vagoanelor pentru a-i ucide pe cei care voiau să fugă în Occident, dar, finalmente, a ajuns. Plină de funingine, însă teafără.

A încercat să îşi trăiască visul şi a lucrat în teatru. Existenţa ei curgea firesc, între lumea teatrului şi scrisorile pe care le schimba cu mama sa, pe care o iubea enorm. A început să traducă din Caragiale, a pus în scenă spectacole de Mihail Sebastian, Eugen Ionesco etc.

Destinul său s-a schimbat însă total după ce mama ei a fost omorâtă de comunişti.

Rămasă singură în ţară, într-un apartament în care comuniştii au adus şi alţi locatari, Ecaterina Lovinescu a asistat, neputincioasă, la degradarea treptată a lumii pe care o ştia. Oameni pe care îi cunoştea, vecini, dispăreau unii după alţii, luaţi de Securitate, şi nu se mai întorceau. Îi scria fiicei sale frecvent. De auzit, o auzea doar o dată pe an la telefon. În restul anului, când şi când, la radio, când Monica era invitată să vorbească despre teatru.

Cu fiica la Paris, doamna Ecaterina a intrat în vizorul Securităţii care o asculta zi şi noapte. Îi ascultau până şi tăcerea, nu doar ce vorbea. Din rapoartele Securităţii expuse la Casa Miţa Biciclista, reiese că securiştii consemnau şi „liniştea”. Se înregistrează fiecare minut pe care Ecaterina îl petrecea în casa ei. Se notează orele la care în casa Ecaterinei nu se auzea nimic, orele în care dormea etc.

La vârsta de 71 de ani, a fost arestată de Securitate. A fost supusă la un tratament dur pentru a accepta să o convingă pe fiica ei să devină agent de influenţă al partidului comunist român în străinătate. Bătrâna refuză, aşa că tratamentul dur continuă. Este chinuită până când intră în comă. Crezând că e moartă, anchetatorii au dezbrăcat-o şi au aruncat-o la morgă.

Ecaterina şi-a revenit însă din comă şi, speriată, a început să bată în uşile morgii. A fost scoasă din încăperea rece. Anchetele s-au reluat. A fost condamnată la ani grei de închisoare şi a murit după gratii. Ucisă, practic, de comunişti, prin relele tratamente care i-au fost aplicate.

„Sensul existenţei mele s-a schimbat total după moartea mamei mele. Un microfon… solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvaţi, încăierarea cotidiană cu călăii ascunşi în cutele unei utopiei”, şi-a descris Monica Lovinescu schimbarea de destin.

O viaţă dedicată luptei cu „călăii” României. Ceauşescu cere să i se taie limba Monicăi Lovinescu

Deşi locuieşte la Paris, Monica Lovinescu trăieşte, sufleteşte, în România. Citeşte mii de scrisori venite din ţară, vorbeşte la telefoane, îi ajută pe românii care ajung în Franţa să obţină azil politic. Toată viaţa ei, la fel ca şi a sotului său, Virgil Ierunca, a fost despre Europa Liberă şi România sub Ceauşescu.

Vocea Monicăi devenise atât de cunoscută în România încât Ceauşescu a vrut să o amuţească definitiv. Pentru a nu mai aduce adevărul într-o Românie condamnată la schizofrenie, o Românie în care oamenii erau obligaţi să-l aplaude pe cel care-i înfometa şi ţinea în frig.
„Nicolae Ceauşescu cere pe aleile palatului din Primăverii unor ofiţeri de Securitate următorul lucru: ‘Monicăi Lovinescu trebuie să i se taie limba, ea nu trebuie ucisă, mergeţi şi tăiaţi-i limba’. Statul român a finanţat doi terorişti palestinieni pentru a-i tăia limba. Nişte vecini reuşesc însă să o salveze şi cei doi terorişti finanţaţi de statul român nu izbutesc să îi taie limba”, a explicat curatorul expoziţiei, Edmond Niculuşcă, în cadrul unui tur ghidat organizat pe 19 octombrie.
Cu limba intactă, dar bătută crunt, Monica Lovinescu a stat în comă câteva zile într-un spital din centrul Parisului. După ce a ieşit din spital, în loc să se îngrijească a mers împreună cu soţul ei direct în faţa Ambasadei Române din Paris pentru a cere eliberarea lui Paul Goma.
Îndrăzneala de a scrie la Europa Liberă se plătea însă scump. Cei care o făceau riscau închisoarea şi chiar moartea. Acesta a fost cazul lui Gheorghe Ursu, inginerul constructor care a dezvăluit lumii, prin intermediul Europei Libere, că Ceauşescu a dat ordin să se sisteze lucrările de consolidare a blocurilor afectate de cutremurul din ’77 pentru ca banii să meargă spre construcţia Casei Poporului.

Ursu a fost închis şi ucis efectiv în bătăi. A murit în chinuri groaznice. Înainte să moară, securiştii au vrut două lucruri de la el: să-şi trădeze prietenii cu „convingeri duşmănoase” care l-au ajutat în demersul lui şi să „recunoască” că a luat bani de la Europa Liberă pentru scrisori. N-au reuşit nici una nici alta. Ursu nu era un trădător şi nici nu putea să „recunoască” ceva ce nu a făcut. Scrisorile îi fuseseră dictate de conştiinţă, de dragostea faţă de români şi nu de bani. Curajul său l-a costat viaţa.
Autor Loredana Diacu Textul integral, aici: epochtimes-romania

Foto: Monica Lovinescu după ce a fost bătută de călăii lui Ceaușescu. Preluare epochtimes-romania (mulțumesc!)