Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre coșmaruri. Care e cel mai urât, mai nenorocit, mai idiot și obsedant coșmar?
Al ei era legat de fostul soț. Visează că vine bărbat-su și-o sugrumă, o bate, o lovește cu pumnii peste față sau sâni. Îi rupe dinții din gură. O înjură.
„Dănuță, când sunt foarte stresată îl visez că bubuie-n ușă. Săr repede s-o ascund pe Lorena (fetița ei) și, nu știu de ce, îi deschid ca proasta. Ăsta intră, și, nici una nici două, mă ia la poceală. Doamneee, urlu, mă zbat, dar știi cum e în vis, te miști cu încetinitorul. E înfiorător! Mă trezesc leșinată, lac de apă. Mă doare toată carnea, crede-mă. Am senzația că, într-adevăr, m-a bătut.”
Coșmarurile prietenei mele s-au repetat ani la rând. Chiar dacă ea nu se mai vedea cu ex-ul și nu-și vorbeau. Se repetă, probabil, și în clipa în care eu tastez literele astea acum.

Gabriel visează frecvent cimitire, gropi căscate, noroi, cruci rupte, întuneric. Îi e frig de fiecare dată. Apar părinții lui morți, care îl cheamă. „Visez că trebuie să plecăm la tanti Cici sau la maica-mare la mormânt. Taică-miu e îmbrăcat în uniformă de colonel de cavalerie, dar are plete și e bărbierit strâmb. Coșmarul ăsta se repetă obsedant. Nu găsim cavoul, mă rătăcesc de ei, sar peste niște gropi, cad în noroi, plouă, bate vântul. Îi aud cum mă strigă: Gabrieeeel! Vreau să mă trezesc și nu pot. Coșmarul ăsta se repetă de ani de zile. Se schimbă mici detalii, dar cimitirul din care nu mai ies, rătăcirile, întunericul și morții sunt prezenți.”

Coșmarurile mele sunt multiple. Unele s-au oprit, altele continuă. Până să devin mamă, îl visam constat pe Cristi, un fost iubit rocker, din tinerețe, de care m-am despărțit în 1997. Îl căutam disperată prin Berceni, noaptea, plângeam, întrebam oamenii de el, ăia ziceau ceva, dar nu înțelegeam. Mă urcam în troleibuzul 73, dar, evident, n-aveam bilet și mă prindeau controlorii. Nu știu cum, ajungeam până la urmă la cinema Cultural, mergeam în Aleea Ciceu și sunam la ușa lui, ca la o biserică. Nu răspundea nimeni, ovcorz.

Mai visam că ne întâlneam la Vama Veche, la Neptun, Costinești sau Piața Romană, după 25 de ani. Îl priveam cu ură intensă. Dar, în ultima secundă a coșmarului, mă aruncam asupra lui și-l strângea puternic în brațe, plângând în hohote.
După ce am devenit mama lui Andrei Cristian Mateescu, coșmarul cu rockerul a murit, (Nuntă, băăăăă!) dar s-a născut un alt vis urât, care mă chinuie perfect!

Visez că îl pierd. E mic, cam la vreo trei ani, și fuge de mine. Îl strig, zbier ca o cretină după el, dar NU MĂ AUD, urletul e în mine, mut. Îl văd de departe, mic, neajutorat, și cu cât mă agit mai mult, cu atât se îndepărtează. Mă sufoc! Țip. Dau din mâini, dau din picioare… Niciun rezultat. Mă trezesc fiartă, cu inima ieșită caldă pe perna udă.

Alt coșmar e cu păianjenii, vis urât care se repetă din copilărie, dar se schimbă; o dată sunt în patul în care dorm, altădată îl atacă pe Andrei. Îngrozitor!
Mai visez urși. Ăștia apar seara, și sunt cu Andrei mic (șase-șapte ani), la Bușteni. Nu știu cum să-l apăr. Urlu, strig: Andreeei, fuuuugi! Opresc eu ursul! Nu te uita înapoooi! Fuuugi la ta-taaaaa!

Alt coșmar e când visez valuri imense, de vreo 50 de metri înălțime. Eu sunt singură în fața lor. În clipa aia, ultimul gând e la Andrei. Trag aer adânc în piept (ca atunci când săream de la platforma de 10 metri), îmi îndrept spatele, și privesc moartea în ochi. Îi arăt al treilea deșt de la mâna dreaptă, dar mă doare… Fuck You!

Mai visez că sunt desculță în lagăr la Treblinka. Tălpile îmi intră în noroi și mă ard. Sunt cu Andrei în brațe (sau alt copilaș, băiat! Numai băieți visez!). Simt gurița lui pe gât, a plâns, sărăcuțul, de sete, de foame. Încearcă să se încălzească. E frig, mi-e frică, e semiîntuneric, îmi vine să fac pipi. Mă piș pe mine, ca să mă încălzesc.
Apare un nazist, cu mutra lui Ceaușescu, care mă întreabă în bulgărește dacă sunt evreică sau comunistă. Îi spun că nuuuuuuu, înjur comuniștii: futu-vă muma-n cur de cretini, cu demagogia voastră împuțită, să-l fut pe Stalin în creier, și pe impotentul de Marx în inimă, huoooo! Fir-ai al dracu, Adolf, cu mă-ta și cu desenele tale de căcat!… dar soldatul îmi smulge copilul din brațe și-l aruncă-ntr-un cuptor.

În clipa aia mor! Mor în somn.


Voi ce coșmaruri mai aveți?

Dana Fodor Mateescu- 12 noiembrie 2022

Silvia Andrei Mi-am descoperit evenimentul ce a generat in copilarie, devreme, rana de abandon, apoi pe cele ulterioare ce au activat o periodic, pornind de la acelasi vis in care alergam strigand dupa mama care era in fata mea, pe strada, se facea ca nu ma aude, nu ma vede dar grabea pasul, intra intr o cladire si iesea pe cealalta parte, fara s-o ajung. Ma trezeam ragusita, uda, tipand si plangand cu inima zbatandu-se sa iasa din piept. Ca si cand ar fi fost real. Pentru corp chiar e real, ca de dau comenzi de producere a hormonilor de stres, creierul nefacand diferenta intre real si imaginar si lucrand cu imagino in plan oniric. Aveam cosmarul asta frecvent, in anumite perioade, in copilarie si chiar ca adult, veghind-o postoperator, in ATI. E bine si acum, mama, si nu mai am cosmarul de cand am descoperit de unde vine. Iar scrisul si verbalizarea amintirilor sunt cea mai buna terapie.

Cristiana Cismaru In vis conduc mașina (nu am carnet) fara probleme. La un moment dat, presimt că va fi control (polițiști). Cobor din mașină și merg pe jos și după câțiva metri mă întâlnesc cu poliția rutiera. Nu m-au prins niciodată (tot în vis, bineînțeles).

Lena Mitroi Mă visez într-un bazin imens. Nu am putut niciodată să înot. În timp ce mă scufund, mă sufoc.

Violeta Burlec Că sa ajung la școală trebuia sa trecem peste pasarela de la gară. Aveam același coșmar, pasarela se rupe, se răstoarnă, devine mișcătoare și nesigură…iar eu ma apuc cu disperare de cablurile de sub ea, mă străduiesc sa ajung la celălalt capăt…Uneori ajung, alteori mă trezesc.

Alexia Maria Badan Radu Desculță, rasă în cap, intr-o zeghe nenorocită, prizonieră intr-un lagăr, m-am visat și eu de multe ori în adolescență și tinerețe. De atunci tot citesc toate cărțile pe temă, doar-doar s-o face lumină la un moment dat…

Dan-Ioan Boariu Prin vise creierul mai eliberează din presiune. Am și coșmaruri și vise frumoase. Cel mai tare mă sperie când visez că urc un anumit deal, adidașii mei de vară lasă urme în pământul reavăn, la fel și câinele. Întâlnesc fel de fel de oameni, salut dar nu mă bagă în seamă, însă cel mai tare mă sperie femeile, pentru că toate sunt desculțe, dar nu văd nici o urmă de tălpi, și așa realizez că nici bărbații (majoriratea poartă cizme, unii pantofi) calcă pe pământul moale fără să lase urme.

Silvia Leu Coșmarul meu… visez ca moare mama… Când l-am avut prima oara, atâta am plâns in somn, atât de tare m-a durut, încât nu ma puteam trezi! Si după ce m-am trezit, am plâns in hohote… Se repeta… Ciudat este ca atunci când a murit nu am putut plânge… Mi-e foarte dor de mama…