Dinişor fusese cât pe-aci să încaseze de la maică-sa o scatoalcă din pricina… culturii. Mai precis, a lui Vasile Alecsandri. Şi mai precis, a poeziei „Oda ostaşilor români”. Tocmai li se predase la şcoală şi fetiţa, conştiincioasă din fire, învăţase câteva strofe pe de rost, la îndemnul învăţătoarei. Noroc că memora uşor şi, în plus, avea ocazia s-o mai îmblânzească pe doamna în cauză, care n-o prea avea la inimă pentru că nu era bună la matematică şi, la ore, vorbea şi desena aproape tot timpul, secondată cu entuziasm de prietena şi colega ei de bancă, o puştoaică drăgălaşă şi deşteaptă, cu un aer uşor năuc şi degetele veşnic murdare de cerneală.

Erau amândouă cam artiste şi cam zăpăcite, iar Tovarăşa – Tova – aprecia mai degrabă genul sec şi riguros, mai aproape de ceea ce emana ea însăşi, un soi de uscăciune savantă şi total lipsită de umor.

Atâta doar că, în vreme ce se străduia să reţină versurile patriotice ale bardului de la Mirceşti, Dinişor n-avea de unde să ştie că se va sluji de ele într-o manieră neortodoxă şi riscantă, pasibilă de pedeapsă.

Se întâmplase s-o enerveze pe Mica într-o zi. Cu ce anume? Nu mai ştie nimeni, probabil cu fleac ca oricare altul, petrecut într-un moment când mama era obosită, iritată sau fără chef. Cert e că, scoasă de-a binelea din sărite, femeia o apostrofase pe copilă folosind un ton ridicat şi un adevărat potop de cuvinte care se încheia cu inspirata formulă „căcat mic ce eşti”, urmată de o suită de semne de exclamaţie. Replica îi ieşise fetiţei din gură negândită, clară şi cât se poate de… literară. „Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!”, citase Dinişor cu aplomb, ca şi când tocmai i-ar fi testat cineva, taman atunci, abilitatea de demonstra că-i cultă şi cu lecturi serioase în materie de poezie.

Cât despre maică-sa, după un moment de tăcere asortată cu nişte ochi mari şi bulbucaţi, îşi dusese mâna la gură şi ieşise vertiginos din încăpere. Abia peste ani îi mărturisise că, pe moment, se văzuse pusă în încurcătură. Să penalizeze obrăznicia? Aşa ar fi fost pedagogic, dat fiind că dracul ăla de fată tocmai o făcuse… căcat mare. Să ignore ofensa? Aşa ar fi fost, poate, didactic, chipurile ca să nu încurajeze, prin exces de atenţie, manifestări similare. Problema era că o buşise râsul într-un asemenea hal, încât preferase să procedeze, dacă tot ne aflam amândouă la capitolul citate, ca-n Topârceanu, pe principiul „Unul părăseşte sfada. Întorcându-se cu coada…”

Şi mai fusese şi mândră de fie-sa.

Codrina Tomov

Foto preluare internet.