Romula cu lacrimi mijind în colț de pleoapă îmi spune:

– Deceneu, a venit momentul să pleci, să-ți urmezi calea destinului tău magnific… E drept, o parte din mine ar vrea să rămâi aici pe Muntele Kognaion și împreună să construim dar cealaltă parte, Dacia Anistorică, îmi strigă: „Romula, nu ai acest drept. Știi bine cine e el şi având această cunoaștere  trebuie să îl lași să plece și să își urmeze calea proprie așa cum și tu trebuie să o urmezi pe a ta. Tu pe un drum, el pe un altul, dar având același vis măreț ctitorirea noii Hyperboreiei. Când va fi momentul drumurile voastre se vor uni definitiv și pentru eternitate, dar deocamdată trebuie să luptați singuri. Numai așa el va reuși să unifice amintirile din viețiile anterioare cu cele ale prezentului și să aibă viziunea completă a viitorului și a lumii noi, pe care o va ctitori, numai așa va putea la final să aleagă una dintre cele trei căi ale devenirii sale, să se nemurească și să redevină zeu nu doar în conștiința dao-davo-dacilor, ci și în propria conștiință, să devină om îndumnezeit care să se întrupe până ce noua Hyperboree va dobândi strălucirea pe care o merită, să moară ca zeu lăsând să strălucească în conștiința noilor hyperboreieni Dumnezeul creștin care va cumula toată cunoașterea zeilor antemergători și să trăiască ca om îndumnezeit, până ce toate viețiile lui vor fi asorbite în același Dumnezeu care va lumina pe cerul Daco-Valaho-României.

O ascult stupefiat și mă întreb. De unde atâta tărie? De unde atâta Forță? Atâta Convingere?… Cine e Ea?… Cine?… Eu, cel care ar trebui să știu Totul, sunt învăluit în ceața neștiinței… O întreb, pentru ultima oară:

– Bine, voi pleca, dar totuși înainte aș vrea să-mi spui cine ești? Mă chinuie această necunoaștere, această imposibilitate de a citi în Dacia din tine.

Romula, frângându-și mâinile, îndurerată îmi strigă cu disperare:

– Dacă aș ști, dacă aș ști, Deceneu gândeşti că nu ți-aș spune? Uiți că eu nu am amintiri, nu am premoniții, nu am viziuni, am doar această Dacie atemporală și imemorială, această zestre genetică însăgetată de tine înainte de actul dezdumnezeirii,  care vorbește prin mine. Sunt numai o voce, vocea Daciei anistorice, atemporale și imemoriale. Cum aș putea ști dacă voia ta, pe care nu o înțeleg, a fost să nu am amintiri din alte vieți și nici viziuni ale viitorului? Crezi că eu nu aș vrea să știu? Să înțeleg cine sunt? Și de ce ai hotărât că ne vom întâlni la minus, plus infinit?

Durerea și disperarea pe care mi-o transmite vocea ei tremurândă și chipul ei scăldat în lacrimi mă copleșesc. O strâng în brațe cu ardoare, ea se lipește strâns de mine și simt cum mă topesc în ea și ea în mine, devenim unul în una, una în unul și suntem TOTUL, TOTUL ȘI NIMICUL, o mângâi pe pletele-i ce curg șuvoi pe umeri, și-i spun cu o voce plină de o iubire infinită, atotputernică, copleșitoare:

– Nu vreau să știu cine ești! Cred pur și simplu că ești egala mea, că suntem creatori îngemănați de lumi noi şi mi-e suficientă această credință. Restul, va veni de la sine. Când voi reuși să reunesc amintirile și să am viziunea deplină a viitorului, voi ști cine ești,  așa că voi pleca urmându-mi calea scrisă de mine și de tine, tot așa cum știu că tu mă vei aștepta aici, și vei construi ceea ce ai spus că vei construi, pentru ca, reuniți aici pe Muntele Kognaion, să purcedem cu fratele tău Burebista la ridicarea lumii noi.

Se dezlipește de mine, își șterge lacrimile scoică de pe obrajii marmoreici în paliditatea lor și cu ochii prinși în ochii mei îmi grăiește cu tandrețe:

– Așa să faci, Deceneu iubit și venerat, zeu și om îndumnezeit, om îndumnezeit și om ales. Eu voi fi aici pe muntele ce ascunde privirilor așteptându-te oricât pentru a ne trăi visul. Vei lua cu tine Jurnalul devenirii. În el vei scrie despre tot și toate. Va fi memoria ta și-a mea și-a daco-valaho-românilor, când va fi descoperit şi înțeles, va lumina de peste timp, va fi revelația supremă pentru daoii-davo-dacii care vor avea ochii larg deschiși spre cunoașterea prin credință.

Ultimele ei cuvinte au menirea de a deschide zăgazurile cerului de deasupra noastră. Plouă cu lacrimile  împlinirii. Trăim pe culmile beatitudinii, înlățuiți, imaculați luminând de dincolo de lumină, o lumină vie. Ne contopim, spirit și trup. Trăim magia hyperboreiană, magia zeie. Suntem zeul și zeia îngemănați, dăruindu-ne iubirea supremă, profană și sacră. Concepem imaculat o întreagă lume prin trăirea zeie a iubirii. Suntem noi, noi și cerul și lacrimile binecuvântării.

Se lasă ceața peste Kognaion, ne învăluie, dar noi nu o mai vedem. Suntem una cu viziunea împlinirii și a imaculatei concepțiuni.

Dăruirea e desăvârșită. Ea e lângă mine. Privim cerul care se înseninează. E încă noapte, noapte de taină și mister. Zăresc o stea, o stea ce mi-e necunoscută. Nu am zămislit-o eu, a născut-o iubirea noastră. E steaua Daciei, a Daciei Hyperboreene.

Privesc spre Romula care luminează încă, luminează precum steaua ce tocmai s-a născut pe cerul noii Hyperborei. Îi spun cu vocea mea, de dincolo de timp și spațiu:

– Romula Romania, am trăit iubirea desăvârșită cu și prin tine. Ca Zamolxis am fost înșelat de natura mea umană, de după trăirea dezdumnezeirii, și am cedat farmecelor Lupinei -alter-ego-ul tău demonic – și am zămislit prin trădarea naturii mele zeie pe Romulus, cel care a devenit Întemeietorul Romei.  Acum, ca Deceneu, te-am găsit pe tine zeia întrupată, zeia fără nume: zeia ce poartă în sine toată cunoașterea zeiască: cunoașterea lui Ore-Ora, lui Bendis și a Hestiei. Vei zămisli o pruncă. O vei numi Dochiana. Ea va fi Mamă-Sacră pentru neamul nostru, neamul ales, neamul celor care se vor putea nemuri, neamul celor care vor crede în Dacia Edenică. Am ctitorit prin uniunea noastră zeiască: Dacia…! Dacia care peste veacuri se va numi România, după numele tău, de zeie. În sfârșit, ai un nume. Lacrimile cerului te-au scăldat în lumină așa că te botez : Romania-Zeia. Pentru mine, ai fost, ești și vei fi, nu Ore-Ora, nu Bendis, nu Hestia, ci Romania- Zeia, steaua mea, steaua lui Hyperboreus, steaua lui Deceneu și a profetului Dacianus, și amândoi vom deveni, când ne vom fi împlinit destinul zeiesc și uman, pentagrama Daco-Valaho-României, zeitatea pentatonică: Hyperboreus- Deceneu-Dacianus-Ore-Ora-Dochia-Romania. Acum pot pleca liniștit. Știu cine îmi ești și îți voi fi, și știu că peste milenii și milenii vom fi iar zeul și zeia îngemănați.

Romula, strălucind de bucurie mă privește zâmbitoare și-mi zice suav:

– Sunt fericită, Deceneu, fericită ca zeie și femeie. Voi zămisli o pruncă, rod al iubirii imaculate, al iubirii ce nu cunoaște moarte și e veșnică precum lumea creată de noi, noi-doi îngemănați. Acum, te las să pleci, cu inima ușoară, pentru că ești cu mine, ești în mine, și așa precum spui, peste timp, vom fi iar ceea ce am fost cândva, înainte de dezdumnezeire.

Mijesc zorii. Ne găsim goi de veștminte, dar învăluiți în lumina dimineții ce ne binecuvântă. Suntem împliniți prin forța iubirii noastre zeie și preafericiți. Am trăit Hyperboreia dăruindu-ne cu trup, suflet și spirit, am fost ai nemuririi preț de o noapte, am revenit în profanul vieții purtând cu noi trăirile dumnezeirii… Sunt pregătit acum să plec pe calea ce mi-am scris. Romula mă pregătește de drum, îmi aduce Jurnalul și-mi spune cu blândețe:

– Privește Deceneu, a apărut Marele Lup Alb, călăuza ta pe drumul cunoașterii prin credință și duhul Hyperboreiei și al Daciei anistorice. Te va urma și te va ocroti de tot răul care se pregătește să ne atace lumea, pe care suntem pe cale de a o construi, deocamdată independent unul de altul, și mai apoi uniți în trinitatea iubirii desăvârșite. E însoțit. Oh, da, e chiar ea Marea Preoteasă cu suflet și trup de copil Or-Nika. Sigur, are un mesaj pentru tine.

Or-Nika, care nu are cum să audă ce-mi zice Romula, pentru că vorbește șoptit, îmi spune:

– Deceneu, sunt aici pentru a primi încă o dată binecuvântarea ta. Tu nu îți amintești deocamdată, dar cândva, în timpul vieții tale ca Zamolxis, mi-ai dăruit planta nemuririi, planta dătătoare de viață. Nu mai știi nici că am fost soția Magului Ginius, că am murit şi tu m-ai readus la viață picurând pe buzele mele lipsite de suflare, ambrozia plantei. După înviere, m-ai binecuvântat să fiu veșnic copilă și să nu îmbătrânesc atâta timp cât voi trăi, aici, pe muntele sacru Kognaion, în sanctuarul ridicat în memoria lui Ginius. Mi-ai spus atunci că ne vom revedea într-un moment crucial pentru tine, şi iată că spusele și vrerea ta se împlinesc acum, când din iubire profană și în iubire zeie, tu și Romania veți naște o pruncă imaculată, care va crește în templul meu și va rămâne copilă, până ce va veni vremea să își ia zborul și să își împlinească destinul de a deveni Mamă-Sacră pentru daci, urmașii daoilor. Nu ți-ai hărăzit să o poți vedea în această viață, o vei vedea peste milenii, când tatăl și fiica se vor regăsi întrupați.

În vreme ce-mi vorbește, mă uit la ea și nu-mi vine să cred, deși copil, ca făptură, are cunoașterea hyperboreiană, și știu că grăiește adevărul și numai adevărul, și că a fost soția lui Ginius, dar nu-mi amintesc încă cum i-am dăruit învierea. Cu toate acestea știu că voi vedea atunci când va trebui să văd.

Îi răspund:

– Ți-o încredințez pe Romula. Ea e binecuvântarea mea pentru tine, așa cum Marele Lup Alb m-a ocrotit, mă ocrotește și mă va ocroti, așa și tu o vei proteja de rău. El e duhul meu. Tu vei fi al ei, și când cele două duhuri se vor reuni, așa cum și noi – eu și Romania – ne vom împlini ca zei și oameni, vom lumina pe cerul Daco-României. Acum trebuie să plec. Vă las cu bine. Ne vom revedea când va fi să fie.

Romula mă îmbrățișează. Nu mai are lacrimi în colț de pleoapă. Îmi zâmbește. Fericirea e cu ea, e în ea și va irumpe. (va urma)

Autor: Cosmina Cozmean