Dinișor

De data asta, Dinișor chiar o feștelise. Și încă rău de tot. Întâi, pentru că distrusese pixul ăla deștept adus de Mica din Iugoslavia și luat la școală doar cu împrumut, cât să se fălească puțin cu el în fața colegilor dintr-a III-a B. Apoi, pentru că, după ce se răzbunase pe Bogdan, se alesese cu o observație în carnetul de note, la rubrica „Purtare”, observaţie care se cerea musai semnată de părinţi.

Mai rău îi părea, sincer, după pix: o minunăţie, gri-metalizat cu striaţii, nemaipomenit. Mica venise din Iugoslavia, tărâm exotic în anul de graţie 1977, cu o grămadă de lucruşoare frumoase. Fetiţei îi adusese un Mickey Mouse mititiel care scotea limba şi dădea afară pe gură nişte bomboane roz, fructate, incredibil de bune. Era suficient să-l apeşi pe creştet şi pac! ieşea drajeul. Şi mai venise cu nişte materiale pentru haine pe cinste, unul negru, mai gros, un altul albăstriu, unul alb, cu maci într-o margine, şi, cireaşă pe tort, vreo doi metri de mătase verde. Verdele ăla din rochia pe care şi-o dorise Dinişor de Paşti, cu doi ani înainte…

Nici acum nu înţelegea ce se întâmplase. La îndemnul lui Ticu, îi scrisese Iepuraşului – scurt, să nu-l ţină din treburi, că nu-i ea singurul copil din lume, dar cât se poate de clar – ce cadouri îşi doreşte. Lista nu era lungă şi, de fapt, dacă stătea bine să se gândească, numai rochia conta. Modelul îl găsise printre ilustraţiile unei cărţi de poveşti. Era lungă, fluidă, de culoarea otrăvii, cu mâneci lungi, bufante, şi cordon subţire în talie. Nu considerase necesar să dea toate detaliile astea în scrisoarea pe care Ticu urma s-o dea Iepuraşului. Urecheatul ştia cu siguranţă ce trebuia să-i aducă. Sau poate nu? Hmmm, după Paştile acelea, Dinişor nu mai era atât de convinsă de asta. Ceruse o rochiţă verde şi, ce-i drept, asta primise. Doar că între cea visată şi cea primită era o diferenţă uriaşă. În pachetul mare, cu fundă roz, găsise o amărăciune din supraelastic cu model în relief – îl ura! – de un vernil palid şi nu prea arătos. În plus, era scurtă şi dreaptă, necum amplă şi până-n pământ….

În fine. Revenind la boacăna zilei, trebuia să găsească o soluţie. Bine măcar că nu era încă nimeni acasă, nici Mica, nici Ticu, nici Buni. Avea nevoie de un plan…

Îşi aminti că la maică-sa ţinea schema cu umorul. Oricât ar fi fost de nervoasă, dacă reuşeai s-o faci să râdă, scăpai fără ceartă sau pedepse. Hotărî să i se spovedească într-un bileţel şi-apoi să meargă, chipurile, să doarmă de amiază, cât să evite confruntarea directă. Încropi în câteva rânduri povestea celor întâmplate în clasă, cât să se înţeleagă că totul pornise de la Bogdan. În pauza mare băiatul îi luase pixul şi îl aruncase pe dulap, transformându-l în vreo trei ţăndări. În timpul orei care urma, fetiţa se răzbunase trăgându-i, pe sub bancă, un şut în fund. Simplu de făcut – doar stătea chiar în faţa ei, iar spătarul avea un spaţiu gol foarte potrivit pentru operaţiune – însă actul de justiţie se lăsase cu observaţii în carnet, atât pentru agresoare, cât şi pentru victima nu întru totul nevinovată.

Dinişor reciti textul. Hm, drăguţ, dar nu destul. Se gândi să alăture, ilustrativ, bucăţile pixului din Iugoslavia, cu explicaţia „Iată ce a mai rămas din el”, şi să mai pună de la ea, aşa, pentru siguranţă, şi vreo două poezioare. Mica era convinsă că are un copil foarte talentat şi se topea după orice versuleţ produs de unica odraslă, iar micuţei nu-i scăpase amănuntul.

„Mămică dragă, eu te rog/Să-mi ierţi acum greşeala/Şi altă dată o să vezi/De merit chelfăneala”. „Tăticul meu cel mult iubit/Semnează ce ai auzit/ Şi-acum te rog ca să mă ierţi/Şi când mă scol, să nu mă cerţi”.

Odată desăvârşită opera, mai puse lângă bileţel carnetul deschis la pagina cu observaţia şi o tuli în camera ei. Nu că i-ar fi plăcut să doarmă de amiază. Dimpotrivă, detesta asta şi obiecta cotidian împotriva acestui moment impus al programului. Acum însă trebuia să arate tuturor că e cuminte.

Două ceasuri mai târziu, când se trezise, casa era toată un zumzet şi-o veselie. Din sufragerie se auzeau glasurile părinţilor şi hohote de râs, de-ai fi zis că-i duminica Crăciunului. Mica şi Ticu au întâmpinat-o zâmbind cu gura până la urechi. Ai fi zis că primise vreun premiu, nu o sancţiune şcolară. Îi cerură să mai spună odată, prin viu grai, povestea cu Bogdan şi se amuzară îndelung pe seama celor două catrene. Profesoară de română, maică-sa remarcase, cu o mândrie prost ascunsă, că nici rima şi nici metrica nu şchioapătă. Ceea ce era de bine, până la urmă…

Scăpase. Dar după pixul gri-metalizat, cu striaţii, tot îi părea rău.

Codrina Tomov

Foto: eu. N-am pix gri. 😉