Ducu fusese dintotdeauna un elev bun, sârguincios şi cuminte. E drept că-i şi plăcuse să înveţe. Reţinea informaţia nouă uşor, ca-ntr-o joacă, bazându-se mai cu seamă pe o memorie vizuală ieşită din comun, care-l făcea să reţină un text aproape cuvânt cu cuvânt, odată ce-şi amintea pe ce pagină şi unde anume – în josul, la mijloc sau în partea de sus a acesteia – citise paragraful de care avea nevoie.

Desigur, nu iubea chiar toate materiile. Adora româna pentru că era fascinat deopotrivă de gramatică şi literatură şi pentru că materia în cauză nu-i ridicase niciodată probleme. Aceeaşi capacitate de a reţine cu exactitate ceea ce-i cădea sub ochi l-a făcut să nu ştie, nici măcar în primară, ce-s alea greşeli de ortografie. Nu neapărat c-ar fi fost la curent, mai ales pe-atunci, explicaţiile ştiinţifice pe temă, dar cratimele şi alte asemenea se aşezau la locul lor doar pentru că puştiul apucase să le întâlnească în vreo carte de poveşti. Aşa, de altfel, deprinsese tainele cititului încă de la grădiniţă.

Curios din fire, o tot întrebase pe bunică-sa, pe stradă, ce scrie pe firmele magazinelor şi se trezise că, peste noapte, deprinsese lectura fluentă, lipsită de ezitările, bâlbele, buchiselile şi lentoarea începătorului. Mai aplecat spre umanioare, lua numai note mari la franceză şi la istorie, în vreme ce la matematică, fizică şi chimie miza pe un truc ce nu dădea greş niciodată: traducea formulele în cuvinte, gen „a supra doi ori be la pătrat” şi le nota frumuşel pe tăblia melaminată a băncii, însă apelând la alfabetul chirilic, pe care-l învăţase de… plictiseală. Le nota şi le folosea, căci altminteri nu prea copia, în primul rând pentru că era emotiv din fire – roşea uşor şi se putea trăda în orice moment -, iar într-al doilea pentru că, în general, chiar prefera să desţelenească de unul singur disciplinele din programa şcolară.

Numai geografia îi dăduse de furcă. Prima notă de 4 o încasase prin clasa a II-a, când cu lecţia dedicată punctelor cardinale. As la citire – genul care se pregătea pentru ora respectivă doar cărând manualul în ghiozdan, căci n-avea nevoie să silabilsească, iar poticnelile pe text îi erau, practic, necunoscute – crezuse că la aşa ceva se rezumă efortul lui de şcolar. Pus de învăţătoare să spună lecţia, se trezise într-o mare încurcătură: nu ştia absolut nimic, dar nici nu înţelegea cum şi de ce o zbârcise. Abia după ore, ajuns acasă cu acel 4, află de la maică-sa că ar fi trebuit să lectureze în prealabil textul din carte, să-l reţină şi, ascultat, să-l reproducă.

Acum, liceean şi premiant, tot la geografie se împotmolea, de data asta din cauza profesorului extrem de sever, unul dintre cei câţiva zbiri ai şcolii. Tovarăşul Costin Stârcu… toţi elevii care-i trecuseră prin mână, şi fuseseră multe promoţii, ştiau de-a fir a păr, şi după zeci de ani de la absolvire, capitalele lumii. Omul avea o obsesie cu asta şi făcea parte dintre dascălii care consideră că materia pe care o predau ei e cea mai importantă. Trebuia să zbârnâi pentru un amărât de 8, iar nota 10 era un ţel imposibil de atins.

Ducu luase de câteva ori chiar şi 9, dar în acea dimineaţă din primăvara lui 1984 era conştient că are s-o-ncurce nasol. Întârziase. „Tocmai la geogra’, cât de bou pot să fiu…”, se admonestase în gând, făcându-şi curaj să bată la uşa clasei.

Dinăuntru se auzea glasul lui Stârcu. Încă striga catalogul, dar deja trecuse de Daminescu Ducu. Era la pagina cu Haş Eleonora, Hermeneanu Traian, Huţupan Mihaela. Pe-atunci, cum caietul profesorului nu se inventase, absenţele se treceau direct în catalog, însă în creion. Dacă elevul se prezenta, totuşi, la oră, dascălii mai îngăduitori se slujeau de radieră ca să-i scutească de o „nemotivată”, mai ales pe copiii cuminţi, respectuoşi, cu note mari şi fără mari abateri disciplinare la activ.

Mai conta, dacă întârziai, şi motivul invocat. Real sau imaginar, acesta trebuia, în primul rând, „să ţină”, adică să fie credibil şi, pe cât se poate, scurt. Poveştile prea lungi, prea stufoase, prea cu „ştiţi dumneavoastră… păi să vedeţi căăăă…” nu convingeau nici măcar profesorii începători, iar elevii aflau asta repede, pe pielea lor, după prima gogoaşă pe care un dascăl a refuzat s-o înghită.

În faţa uşii de la a XI-a B, Ducu se bâţâia pe picioare, străduindu-se să inventeze pentru Stârcu o scuză verosimilă. Găsise! Avea să-i spună că o urgenţă de nereprimat – oameni suntem, se întâmplă şi la case mai mari – îl făcuse să viziteze intempestiv WC-ul de la capătul coridorului.

– Bună ziua, tovarăşu’ profesor!

– Bună ziua, Daminescu! Ai întârziat! Te-am pus absent!

– Tovarăşu’ profesor, n-am putut ajunge la timp! Am fost la toaletă! Vă rog să mă ştergeţi!

Un văl de linişte stupefiată se abătu asupra clasei, făcând murmurul şi fâşâielile să înceteze brusc.

– Să te şterg io, mă Daminescule?? Ba să te şteargă mă-ta!!!!, explodă Stârcu.

Toţi elevii, de pe toate cele trei rânduri de bănci, se sufocau, realmente, de râs. Numai Ducu, stând drept ca plopul lângă catedră, încă şocat de izbucnirea profului, nu pricepea ce naiba era aşa de comic…

Istorioara lui Daminescu are şi un sfârşit. Oricât ar părea de ciudat, băiatul de odinioară predă azi geografia. E fericit că reuşit să viziteze multe dintre meleagurile exotice despre care relatează manualele lui şi că elevii îl ascultă fascinaţi. Printre ei, trece drept mişto şi de gaşcă, iar despre orele lui umblă vorba că-s interesante.

Stârcu, profu’ de geogra’, s-a dus, la scurtă vreme după Revoluţie, să mai scoată la hartă şi îngerii. Pesemne s-a aflat în Rai că înaripaţii nu prea ştiu capitalele de pe Pământ. Abia la vreo zece ani de la dispariţia lui s-a aflat în şcoală că bietul dascăl de modă veche n-a apucat, cât a trăit, să vadă nici măcar litoralul bulgăresc sau ţările din fosta Iugoslavie. În liceu, undeva la subsol, mai există şi acum câteva dintre bătrânele tablouri de absolvire cu fotografia lui alb-negru. Locul miroase a praf, vag a mucegai şi a ceva nedefinit. Dar asta e o altă poveste.

CODRINA DIANA TOMOV