Cine tot zice că omul o poate lua razna din cauza birocraţiei în România nu minte. Îţi trebuie hârtii semnate, solicitări, copii xerox, fişe, timbre fiscale, ştampile, autentificări, pentru orice activitate prestată sau pe care ai putea să o întreprinzi la un moment dat.

Când vine vorba de depunerea declaraţiilor de venit global anual toată lumea parcă înnebuneşte. E de-ajuns să calci într-o circă financiară ca să-ţi dai seama de starea de sănătate mintală, fizică şi morală a dragului nostru popor alegător.

17 mai 2005, ora 8.00. Ultima zi de depunere a declaraţiilor de venit global. N-aş scoate nici măcar un deget din pătura cu pisici galbene. Dar trebuie!

Plouă. Urc în 368. Aglomeraţie. Aerul miroase a naftalină udă şi-a scandal. Mutre încruntate, gata să sară la harţă. Nici un zâmbet, nicăieri! Cobor totuşi senină, cu o coroniţă formată din seminţe de dovleac în păr, scuipate de un mitocan urban, gândindu-mă la câte colaborări fructuoase am avut în 2004 şi cam cât venit net am stors eu din „proprietatea mea intelectuală”.

Ajung udă. Locaţia: Administraţia Finanţelor Publice sector 6, strada Popa Tatu nr. 7. Lume înfiorător de multă. Pe holurile înguste circulă bucureştenii cu fişe fiscale în dinţi, ca prin vene hematiile şi leucocitele. În clădire e căldură înăbuşitoare. La ghişee atârnă ciorchini formaţi din cetăţeni cinstiţi veniţi să-şi declare amărâtele de venituri. Mă ataşez la unul din ele încercând să-mi păstrez calmul, poşeta şi sănătatea.

Trece o oră. Dar cât am dospit acolo la coadă, n-am stat degeaba. În primul rând, am schimbat cărţi de vizită cu un medic tinerel, frumuşel şi ortoped la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Apoi am ajutat o bătrână diabetică de 78 de ani să-şi completeze formularul cu „venit net din cedarea folosinţei bunurilor”, pentru care am primit ca bonus o mână de colivă plină cu bombonele colorate. O împart, ca o bună creştină, cu doctoraşul care-mi linge cuminte palma, cu o femeie gravidă în nouă luni şi atotpoftitoare şi cu un moş aproape orb, dar flămând. Îmi mai rămân şi mie o bombonea mov şi câteva boabe de grâu îmbăloşate. Înghit în sec şi renunţ.

Mă şterg conştiincioasă și rea pe vesta aurie a unui marocan simpatic, care se bagă în faţă, la coadă: „Huoooo, mă rumânilor, să hântrebe şî gura mea ceva la doamna, că ham un Mercedes dă declarat!” După ce se lămureşte, vesta aurie pleacă. Coada răsuflă uşurată.

Reuşesc apoi să mă împrietenesc la cataramă cu un băieţel de vreo opt ani, obraznic, care s-a pierdut de mă-sa mare. De bucurie că a scăpat, fuge printre oameni şi le scrie cu creta pe spate tot felul de porcării, în funcţie de inspiraţie: bou, tâmpit, vacă, penis, jos Iliescu, etc. O fi văzut la televizor?

Îi pică în vizor o muiere grasă, cu o mutră nesuferită. Puştiului îi sticlesc ochii. Mă întreabă: „Vrei s-o mâzgălesc p-aia?” Mă simt ca-n filmele lui Pintilie. N-aşteaptă răspunsul meu şi bâşti! reușește să-i picteze pe haină cuvântul „vacă”. O face calm, atent, scoţând limba, preocupat. E reperat însă de bunică-sa şi de un gardian public, care-l căutau disperaţi. Primeşte peste bot o scatoalcă zdravănă, dar strânge din dinţi triumfător, privindu-mă în ochi, ca un adevărat bărbat, în sensul că: „Ai văzut ce tare sunt?”

După ce stau 40 de minute la rând, pentru că gagiul cu vestă aurie is strikes again şi-şi bagă în faţă gaşca formată din cinci pirande, plus doi puradei mucioşi, ajung şi eu, în sfârşit la gemuleţ.

„Am venit să depun declaraţia de venit”, zic. Funcţionara îmi ia plicul, scoate fişele, se uită. „Nu e bine! Aţi completat greşit. Nu trebuia să scrieţi aici venit net realizat la funcţia de bază, ci venit net realizat în AFARA funcţiei de bază. Haideţi, oameni buni, să completăm corect fişele, vă rog eu!”

O iau de la capăt. Când să mă duc să scriu… n-am loc. Toate mesele sunt ocupate cu ăia care au greşit sau n-au completat încă fişele.

Şi gravida, săraca, a scris aiurea foile. E neagră toată la faţă şi parcă îi e rău. Stă de mult în circă. Mă roagă s-o ajut. Poate naşte. Transpir deodată abundent, pentru că apare şi un moşulică bolnav de Parkinson, care, şi el, mă imploră, bâţâindu-se grozav, să-i completez „alea”, că nu poate. Zice că a vândut anul trecut nu ştiu câte terenuri şi o casă, a încasat banii, dar n-a depus declaraţie. Acum i-a venit o amendă şi vrea ca anul ăsta să fie corect. E ziua mea norocoasă!

Chircită pe vine refac declaraţiile. Gravida nu mai poate sta în picioare, se lipeşte de perete.

Eu mă aşez din nou la coadă. Deja stau în circa financiară de trei ore şi figurile funcţionarelor de la ghişee mi-au devenit familiare. Unele chiar simpatice. De la alte cozi însă se aud voci nemulţumite: „Mă, doamnă, dă ce mă obligă să dau declaraţie? Că io n-am alt venit pă lumea asta dăcât pă fiu’ meu Samuel, care ie orb dân naştere şî recunosc că am cerşit, da’ am cerşit cinstit că mi-era foame.”

Ajung în faţă. Iar am greşit! Am scris datele moşului cu Parkinson pe fişa mea. Unde mi-a fost capul? Din nou trec la rectificări! Mă aşez la coadă. Alături creşte alta cu alţi oameni.

Timpul a trecut uşor. S-a făcut seară şi frig în circa financiară. Aerul s-a mai curăţat spre ora 18. Dintr-o dată, m-am trezit în faţă, la gemuleţ. Funcţionara se schimbase. Păcat. Cealaltă semăna leit cu o prietenă din şcoala generală, cu care m-am bătut într-o tabără pionierească din Regie, pentru că mi-a ciordit o sticluţă de ojă roz pe jumătate plină.

Din nou apar probleme. Am greşit nişte calcule. Dar ce mai contează!? Am refăcut a treia oară declaraţia de venit global.

La câteva minute înainte de închidere scap şi eu de fişe. Mi se pune ştampila. E OK. Nu-mi vine să cred! Yes! Am învins şi anul ăsta!

În autobuzul 368, la întoarcere, aglomeraţie şi vorbe buruienoase. Ce dacă?! Sunt fericită! Am depus declaraţia de venit global. Respir adânc aroma tarlalelor. Sunt în Ghencea. Home. Abia în casă am realizat sictirită că puştiul, ăla deştep, pierdut de mă-sa mare, mi-a scris cu creta lui blestemată pe spatele gecii: „Jos Iliescu”. Şi nu înţeleg de ce?!

2005- foto internet
Dana Fodor Mateescu/Fetitele din cimitirul Rosu/fragment