Pentru mamele de băieți! 😉
Aștept ca să ațipească și-l privesc mult, cu foamea și setea unui pictor nebun, cu o curiozitate dulce, ca atunci când l-am văzut prima dată, la câteva ore după nașterea noastră, atât de grea. Păi, da, că a fost și nașterea lui. I-a fost greu ca și mie, numai că pe el nu l-a întrebat nimeni cât de mult l-a durut!
Și chiar dacă l-ar fi întrebat, n-ar fi putut, mititelul, să explice cât s-a chinuit să iasă, cum a dat din mânuțe, cum a împins și el cu căpșorul și piciorușele, cum s-a sufocat și i-a venit să zbiere cu furie: „Nu mai poooot! Mămicooo! Ajută-mă!”
Andrei- Cristian… Andrei- Cristian… Ah, e al meu! Ce bine!
Doarme cu gurița întredeschisă, i se văd dințișorii albi și frumoși, rotunzi ca niște perle, acum scoase din scoică…genele lungi i se zbat. Visează. Din când în când își mișcă degețelele de la mânuțe. La capătul lor zâmbesc, adormite și ele, unghiuțele tăiate rotuuund, de mine. Piepticul se ridică și coboară ușurel, iar respirația lui susurătoare miroase a frunză de salcâm și a vanilie. Seamănă atât de mult cu mine, încât am impresia câteodată că mă îmbrățișez singură.
Îmi place cum își pune tălpuțele pe pulpele mele, mă sărută cu ele, iar eu îi mușc fiecare degețel care are o mutriță veselă de copil ștrengar.
Ne desenăm cu pixul pe mâini și pe picioare și ne distrăăăm ca nimeni alții…. Îl pup pe obrăjori, pe bărbiță, pe gâtuț, e atât de dulce și de fin și de îngeresc! Nu poate fi dragoste mai mare și mai adevărată!
Îi iau tălpile și mi le pun la ochi, ca pe niște ochelari. Mă transform în pământul pe care calcă. Dac-aș putea aș fi mereu strada de sub el, buzele mele ar fi asfaltul pe care va călca de acum înainte când eu nu voi putea să-l apăr. Dacă va cădea, obrajii mei moi îi vor atenua lovitura. Andrei-Cristian.
Îmi place cum dormim noi, mamă și băiat-mic, „în cuib”, ne facem mereu un cuib al nostru, din brațe, degete, pulpe și palme, „unde bumnița rea nu ne poate găsi”.
Când plânge el, o viespe-mi intră-n suflet și mi-l pișcă. Când ne certăm, uneori parte-n parte, că a învățat să fie agresiv și rău, vorbele îmi ard limba și buzele și inima. Uit că are doar trei anișori. Nu mă pot abține, iar el nici atât. Regret după, regretă și el, apoi mă întreabă:
„Mamoo, ne împăcăm?”
Și iar ne îmbrățișăm și iar ne tăvălim prin pat sau pe hamac și râdem și ne promitem unul altuia că nu ne mai certăm NICIODATĂ…
Peste 10 minute sparge ceva, rupe, cade, dărâmă, nu ascultă, își julește genunchii și urlă. Așa-s copiii! 🙂 Îi sărut rănițea, buba trece, lacrimile se zvântă…
Țin între degete trecutul, ca pe un clopoțel, și-l scutur. Clinc-clinc!
Andrei! Ești prelungirea mea către lumea în care eu nu voi mai putea fi.
Dana Fodor Mateescu- 2010
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc
💓💓💓