Ne aflăm înainte de 1900. Jupân Dumitrache a existat în epocă, iar povestea lui amoroasă  pe care o știa toată lumea a folosit-o I.L. Caragiale ca sursă de inspiraţie pentru piesa „O noapte furtunoasă”. Constantantin Cosco, scriitor și redactor la ziarul “Universul”  îl cunoscuse bine pe cel care avea să devină personaj în piesa lui Caragiale. Pe când locuia cu familia sa în spatele casei cu etaj de pe Calea Șerban Vodă, numărul 26, una dintre surorile lui primise numele mic al nașei, botezată de Dumitrache și nevasta lui. După niște ani, când umoristul publică schița “Dintr-o stradă a copilăriei”, își amintește un fapt la care a fost martor: “nu mai trec acum cei doi armăsari vineți, tot a lui dom’ Dumitrache, pe care, pe înserat îi plimba de căpăstru vizitiul de pe strada noastră, după cum purtaseră în caleașcă la Șosea, «perechea amoroasă», apoi pe coana Vița și pe dumnealui….”.

Fapte reale din epocă, o idilă și o veche grădină bucureșteană 

Personajului principal  din comedia „O noapte furtunoasă”,  cherestegiul și căpitanul în garda civică,  care avea “ambiț” cu numele real în piesă, dramaturgul îi atribuie înfățișarea unui negustor de cherestea al vremii, Dumitru Nicolau, în casa căruia era bine primit. Porecla “Titircă inimă rea” vine de la un ciomăgaș electoral al vremii ce ieșise din anonimat prin august 1865, când liberalii voiseră să-l răstoarne pe Cuza. Soția negustorului, numită în piesă Veta, purta numele Paraschiva și era alintată Vița. Sora Viții – Zița, în piesă –  se numea în realitate Rița. “Măi, Rică sunt eu!” îi spune autorul “Nopții furtunoase” bunului său prieten Paul Zarifopol. Nu, nu este dramaturgul, ci gazetarul epocii, dar Caragiale avea nevoie de un pretext pentru a derula povestea adulterului, la care adaugă și întâmplarea despre numărul inversat la poartă, pentru ca Rică Venturiano, “june tânăr și nefericit care sufere peste poate și iubește la nemurire”, să intre în casa de pe “strada fără lampe gazoase la numărul 9”, la Veta, nu la Zița. Tânărul medic Mihail G. Obedinaru (1839-1885) povestește în memoriile sale, cum în București străzile erau circulare și denominația neclară. Găsirea străzii și casei respectivului bolnav era o adevărată aventură. Strada “Corbului” devenea strada „Orbului”, pentru că cineva smulsese o literă. Cifra de pe stâlpul porții devenea alta, pentru că pica, se pierdea, sau se inversa pentru că nu era bine pusă.

Chiriac, tejghetarul din piesă și amantul nevestei lui Dumitrache, era Gheorghe Berevoianu, ajuns și el mare “negustor chiristigiu”, la depozitul din dosul Colței, zona opusă a Bucureștiului. Până la divorț, toată urbea era la curent cu aventurile nevestei lui Dumitrache.

“Titircă inimă rea” știe că “Vocea patriotului naționale” combătea tot pentru el, că „sfânta Constituție” îl „reprezinta”. Cu o mână pe burta grasă și alta pe pungă, curios despre “ce mai zice politica”, disprețuia pe cei cu leafa mică numindu-i „bagabonți”, „coate-goale”, „mațe-fripte”. Stăpân pe situație, dădea mandate de arest împotriva bolnavilor, bătea slugile, chiar și, pe Spiridon, sluga lui, și-l „umfla” pe redactorul Rică Venturiano, un „scârța-scârța” pe hârtie. Ar fi ajuns la „cremenal” ca să apere „onoarea de familist”. La Lăsata secului își ducea nevasta și cumnata la grădina “Union”, să vadă comediile alea „de le joacă Ionescu”, unde i se pare că este urmărit de un “bagabont de amploiat”.

În vremea când Bucureștiul era un Mic Paris, cu mult înainte de anul 1900, „Union Suisse”, era sediul coloniei elveţiene din Bucureşti și se afla pe strada Câmpineanu, nu departe de Teatrul Naţional, situat atunci pe Calea Victoriei de azi (Hotel Novotel).  Din strada Câmpineanu se intra în grădina „Union”, în curtea cu mese, niște copaci și o instalaţie de popice. „Unionul” de atunci, vizitat de toată lumea din clasa de mijloc a societății, ajunsese un centru de viaţă socială. Popularitatea actorului I.D. Ionescu este legată de această grădină. Cei care socializau acolo seară de seară, erau cam aceeași, toți cunoscând „limbajul cifrat” din cupletele cântate de Ionescu despre poreclele legate de felul de a fi, de ticurile, maniile, originea politicienilor vremii, momente cunoscute din revistele umoristice destul de numeroase.

Caragiale bătut în fața Teatrului Național

În ianuarie 1879 are loc premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, pe scena Teatrului “Național” din București, cu nume mari ale scenei românești pe afiș: Ștefan Iulian, Mihai Mateescu, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu, Caragiale aduce în scenă, pe lângă actorii cu nume cu rezonanță în istoria teatrului românesc pe Jupân Dumitrache „cherestegiul” ce-și apără “onoarea de familist” și intră în conflict cu cei care se recunosc în toate personajele de pe scenă și nu sunt puțini, mai ales cei care făceau parte din Garda Civică. Din lojile somptuoase, cum descria un cronicar vestit în presa vremii, doamnele își ascundeau “gentila-le figură după evantaiele ce mânuiesc așa frumos”. Nervi încordați în timpul spectacolului, fluierături, amenințări cu pumni în aer, vorbe grele, la final, în loc de aplauze. Scandalul ia amploare. Caragiale dă să fugă, iese pe ușa din față a Teatrului Național, este prins și bătut bine de “mitocanul” Jupân Dumitrache chiar în piața teatrului, printre muscali. Salvat de niște prieteni, este dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina “Union”, ca să i se piardă urma, să poată ajunge viu la nevastă, acasă.

În 30 ianuarie 1879, autorul “Nopții furtunoase” își ia revanșa, publicând în „Telegraful”, în stil venturianesc: „După o călduroasă reclamă, (…) avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea acestei hibride inspirațiuni ce depinge într-un mod foarte clar starea de infectațiune ce caracterisă atmosfera morală în care trăiesc unele individe ”, semnat “Noirolfus”.Gazetăria fiind o activitate de grup în redacție, nu se știa că tocmai dramaturgul a inversat literele din semnatura: “Ion suflor”. Nu era nimeni obligat să-și semneze articolul.
Ca spectacolul să fie jucat, directorul Teatrului National de atunci, Ion Ghica, îi vine în ajutor, face modificări în text. Caragiale, foc și pară, se ceartă cu directorul că i-a “umblat” în piesă, își retrage spectacolul. O vreme s-a jucat prin vechile grădini bucureștene.

O sală de conferințe, scenă improprie, actori admirabili

Am făcut această lungă introducere, cu povești din epocă, ca să treceți pragul Sălii Dalles din București, unde aveți ocazia să vizionați o montare clasică a spectacolului cu piesa “O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, în regia Teodorei Câmpineanu, susținută de jocul actorilor. Instituția amintită  are o sală de conferințe, cu un fel de colț de scenă, ce este departe de a fi o scenă propice pentru spectacole de teatru. Teatrul se poate face din nimic, condiția esențială să existe teatralitate. Adevărat, însă, pe lângă scena care trebuie să aibă niște dimensiuni anume, costumul, scenografia, lumina, sunetul, muzica, regia, toate aceste elemente contribuie la a pune în valoare actorul și a-l susține, ca personaj. Pentru colțul acela de scenă, ca spațiu impropriu de joc, pentru sala care n-are decât patru proiectoare anemice și  trei sferturi din spectacol actorii joacă mai mult într-o lumină care pare de serviciu și merită aplaudați pentru jocul și efortul lor.

Spectacolul cu piesa “O noapte furtunoasă” de  Ion Luca Caragiale, în regia Teodorei Câmpineanu rămâne în zona montărilor clasice, ceea ce nu-i rău, iar spectatorii iau ușa instituției cu asalt, semn că sunt dornici să vadă  după o zi de muncă, comedie, și mai ales să râdă. Decorul cu interior de casă țărănească, cu mobilă veche din lemn sculptat, cergi, țoale din cârpă, ulcele din ceramică și icoana Sfântului Andrei pe-un perete, arată exact așa cum era casa din pătura de mijloc a societății din vremea lui Caragiale.  Crina Matei e Veta, o actriță de forță, care pe lângă faptul că e frumoasă, e și talentată, păcat că e atât de rar distribuită. Geanina Punkosti și-a imaginat costumele pentru rolul Veta, cu fantezie și inspirație, o fustă largă roșie ca dragostea ei, apoi superbele cămăși populare și accesoriile necesare. Actrița e o prezență scenică energică, își gândește personajul prin jocul viu și bogat, plin de nuanțe erotice, o Vetă determinată să-și apere iubirea, pe Chiriac (Răzvan Ilie), tejghetarul casei, care aduce ușor a Chaplin și e îngrozitor de gelos. Veta de cum intră în scenă e cu ochii numai după Chiriac. Îl așteaptă, se pregătește, îi coase haina, suferă din dragoste, cântă romanțe, îi face semn cu felinarul ca să vină în patul ei, când soțul ei Jupân Dumitrache e dus la rondul de noapte. Adrian Păduraru este Jupân Dumitrache, care nu e atât de gelos, mai mult fricos și bănuitor, cu gură mare, intră în scenă întotdeauna cu Nae Ipingescu (Neculai Predica) ca și cum i-ar cere tot timpul să-l apere. O prezență scenică agreabilă e și Doina Teodoru în rolul Ziței. Gabriel Fătu este Rică Venturiano, care își concepe personajul de jurnalist timid, romanțios și fricos, stârnind râsul publicului. Ajunge în casa Vetei căutând-o pe Zița, după confuzia numărului de la poartă, în costum, cu baston, melon, ochelari, (în loc de lornion), asortându-și șosetele cu batista de la piept și cu panglica din jurul gâtului. Ionuţ Iftimiciuc este Spiridon, adică sluga, sau golănașul care bea pe ascuns, fumează, se plânge că-l bate Titircă Inimă Rea. Actorul vine cu o interpretare cu accente comice fără accent vulgar.

Teodora Câmpineanu nu e la prima montare a spectacolului cu piesa “O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale. Cu niște ani în urmă, cu o distribuție de zile mari, la Teatrul „L.S. Bulandra”, sala Icoanei, în București, semna regia spectacolului cu aceeași piesă, care s-a jucat mult timp cu sala arhiplină și mare succes. La Sala Dalles, de această dată, montarea clasică este susținută doar de talentul şi inteligenţa interpreţilor, care se descurcă excepțional în condițiile dificile ale colțului de scenă.

Autor: Monica Andrei, Teatrul Metropolis

Foto: Florin Vasile