Se numea Dan Părpăuță și mi-a fost profesor de limba franceză în școala generală din Bușteni, orașul meu natal, în urmă cu aproape cinci decenii. Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani și, dintre atâtea lucruri pe care timpul le-a șters, le-a amestecat sau le-a împins undeva, în sertarele prăfuite ale memoriei, lecțiile lui de franceză au rămas uimitor de limpezi.
Profesorul Părpăuță nu mai este. A plecat dintre noi, așa cum pleacă, rând pe rând, oamenii unei generații care ne-a fost aproape în copilărie și care, fără să știe, a lăsat urme adânci în cei care eram atunci, doar niște copii.
Tatăl său, domnul Părpăuță senior, fusese și el profesor în aceeași școală. Era un om distins, respectat, pe care am apucat să-l cunosc puțin înainte de pensionare.
Dan Părpăuță, fiul, era de aceeași vârstă cu fratele meu mai mare, Alexandru, mândria familiei și, în acei ani, mândria aceluiași liceu. Alexandru intrase primul la Facultatea de Matematică din București, iar pentru noi, cei de acasă, numele lui era rostit cu acel amestec de admirație și mândrie pe care numai într-o familie îl poți înțelege.
Dan Părpăuță se întorsese între timp în orașul natal și își luase postul de profesor de limba franceză. Era tânăr, entuziast și, îmi imaginez acum, nerăbdător să-i ducă pe viitorii săi elevi în lumea lui Voltaire și Dumas. Pentru mine, alegerea aceasta a venit într-un moment în care limba franceză nu-mi era deloc străină. În familia noastră exista o adevărată slăbiciune pentru Franța, pentru limba și cultura franceză. În casele bunicilor și ale mătușilor mele se vorbea, în vremurile de demult, multă franceză, uneori aproape mai mult decât română. Mama și bunica voiau să păstreze această tradiție și îmi dăduseră încă de mic primele lecții. Cuvinte simple, expresii, mici fraze pe care un copil le învață fără să știe că, de fapt, începe să deschidă o ușă către o altă lume. Așa se face că, atunci când am ajuns la școală și am întâlnit limba franceză adevărată, cu manualele ei, cu primele lecturi și cu pronunția aceea care ni se părea atât de frumoasă, materia îmi era deja dragă.
Vă mai amintiți, cei care ați făcut franceză în acei ani, de primele lecturi? De „Tartarin din Tarascon”? De „Alouette”? Pentru noi, acestea nu erau doar lecții dintr-un manual. Erau primele repere ale unei lumi pe care încă nu o cunoșteam.
Dar profesorul nostru, Dan Părpăuță, avea ceva în plus. Avea o metodă de predare care, privită astăzi, pare aproape banală, dar care, în urmă cu cincizeci de ani, era pentru noi o adevărată minune. Profesorul avea o colecție impresionantă de diapozitive cu imagini din Paris. Nu știu de unde le avea, cum reușise să le adune și nici câte erau. Știu doar că, atunci când venea ora de franceză și îl vedeam pregătindu-se, începea o altfel de așteptare.
Trăgeam draperiile. Clasa se întuneca. Tabla, pe care în mod obișnuit se scriau cu creta cuvinte, conjugări și exerciții, devenea dintr-odată un ecran. Și atunci începea călătoria.
Astăzi, un copil poate vedea Parisul cu o atingere de deget. Poate intra în Luvru, poate privi Turnul Eiffel, poate traversa Sena, poate vedea Notre-Dame, poate străbate Champs-Élysées, poate ajunge în câteva secunde în orice colț al lumii. Pentru noi, în schimb, Parisul apărea pe tabla clasei din Bușteni, luminat de aparatul de proiecție al profesorului Părpăuță. Era fascinant. Mergeam la Luvru. Străbăteam Champs-Élysées. Ne plimbam pe malurile Senei, printre buchiniștii care, în ochii noștri de copii, păreau desprinse dintr-un film. Ajungeam la Turnul Eiffel și, cu imaginația, urcam până la primul nivel, intram în restaurant și priveam Parisul de sus. Apoi urcam și mai departe, în imaginația noastră, până acolo unde orașul devenea aproape o jucărie. Vizitam Notre-Dame de Paris, Sacré-Cœur, Domul Invalizilor.
Traversam Sena spre „Île de la Cité” și ne plimbam romantic prin „Jardin des Tuileries”.
Iar peste toate acestea venea muzica. Gilbert Bécaud, cu „L’important c’est la rose”. Charles Aznavour, cu „La Bohème”. Mireille Mathieu. Dalida. Vocile lor umpleau o clasă întunecată dintr-o școală din Bușteni și, pentru câteva zeci de minute, noi nu mai eram acolo. Eram la Paris. Nu știam atunci că ceea ce făcea profesorul Părpăuță era, într-un fel, o formă de educație cu mult înainte ca lumea să vorbească despre educația vizuală, despre experiențe interactive sau despre realitatea virtuală. Noi îi spuneam pur și simplu „ora de franceză”. Dar acea oră era mai mult decât o lecție. Era o călătorie. O călătorie virtuală cu câteva decenii înainte ca însuși cuvântul „virtual” să intre în viața noastră odată cu internetul.
Ne minunam când aflam câte teatre și cinematografe avea Parisul. Ni se părea ceva aproape imposibil. În mintea noastră de copii, orașul acela era nesfârșit. Avea lumini, muzică, artă, oameni, străzi, poduri, muzee, povești. Și toate ajungeau la noi printr-un profesor care înțelesese un lucru pe care, poate, uneori îl uităm: un copil nu trebuie doar să învețe despre o lume. Trebuie mai întâi să și-o poată imagina.
De aceea, după mai bine de cincizeci de ani, îmi amintesc încă acele ore. Nu mai știu toate conjugările pe care ni le-a predat. Nu mai știu toate cuvintele din manual. Nu-mi mai amintesc poate nici măcar toate lecțiile. Dar îmi amintesc lumina aceea tremurată a diapozitivelor pe tabla clasei. Îmi amintesc draperiile trase. Îmi amintesc Parisul apărând, imagine după imagine, înaintea noastră. Îmi amintesc muzica franceză și senzația aceea că, pentru câteva clipe, lumea devenise mai mare decât Bușteniul nostru și că noi aveam voie să intrăm în ea. Asta face, poate, un profesor adevărat! Nu doar transmite informații. Nu doar umple caiete și verifică teme. Nu doar pregătește elevul pentru un examen.
Uneori, fără să-și dea seama, îi așază în suflet o imagine care va rămâne acolo toată viața. Dan Părpăuță a făcut asta pentru mine și, sunt convins, pentru mulți dintre colegii mei. Poate că nici el nu și-a imaginat atunci că, peste jumătate de secol, unul dintre elevii săi va sta și își va aminti de acele ore. Poate că pentru el erau doar niște diapozitive, un aparat de proiecție, niște cântece și o metodă de a face franceza mai ușor de înțeles. Pentru noi însă era Parisul. Era visul. Era lumea de dincolo de munții Bucegi.
Și poate tocmai de aceea cred că, acum, când școlile se pregătesc din nou să-și deschidă porțile, povestea acestui profesor merită spusă. Nu ca o comparație tristă între școala de atunci și cea de astăzi și nici ca să spunem că totul era mai bun în trecut. Ci pentru a ne reaminti că, indiferent câte table inteligente, calculatoare, telefoane și tehnologii vom avea, un profesor va rămâne întotdeauna cel care știe să aprindă în mintea unui copil dorința de a vedea ceea ce încă nu a văzut. Profesorul Părpăuță ne-a dus la Paris fără să ne scoată din clasă. Ne-a arătat lumea fără internet. Ne-a făcut să călătorim fără avion. Și, fără să știe, ne-a lăsat o lecție care a durat mai mult decât orice an școlar.
Au trecut cincizeci de ani. Profesorul nu mai este. Copiii de atunci au îmbătrânit și ei. Parisul s-a schimbat. Lumea s-a schimbat. Școala s-a schimbat. Dar undeva, în memoria mea, o clasă din Bușteni încă se întunecă. Draperiile se trag. Pe tablă apare o imagine. Se aude o melodie în franceză. Iar noi, niște copii de acum o jumătate de veac, plecăm din nou la Paris.
Răzvan Gabriel Mateescu 2 septembrie 2026