Andrei avea vreo cinci-șase ani și, pentru că se uita non-stop la desenul animat „Pisicile aristocrate” își dorea să meargă la Paris. Era convins că se va întâlni cu micul Berlioz sau cu Mari.
„Muchinuțoo, când mergem la Paris?”, mă întreba el dimineața, făcând ochișorii mari.
Eu, știind că nu aveam bani de drum și de plimbări, simțeam că-mi toarnă cineva apă cu gheață pe șira spinării.

Îl luam în brațe și îl pupam în creștetul capului, acolo unde intră lumina când se face frig în noi.
„O să mergem…, ziceam, dar știam că mint, și asta mă durea cumplit.
La prânz, din nou:

„Muchinuțooo! Mergem la Paris să ne urcăm în turnul Eiffel și să aruncăm cu avioane de hârtie?”

Seara, la fel: „Muchinuțo? Tata știe să conducă mașina până la Parisul ăla? E departe? E mai departe ca Brașovul?”
După ce a adormit, am plâns, chircită, lângă el. Cum să fac? Cum? Mă simțeam prost, învinsă, jurnalista lui pește, poeta Gării de Nord, tembelă până la moarte. Ultimul om. Eram într-o perioadă dificilă (ca și acum, de altfel!), cu finanțe puține, tot ce câștigam dădeam pe facturi și impozite. Ne mai rămânea de mâncare, e drept.
M-am dus la soțul meu și i-am zis: „Hai să inventăm ceva!”
Răzvan, care are soluții aproape pentru orice, propune să îl ducem la Turnul Eiffel de la Slobozia.
„Îl mințim?”
„Nuu! Îl păcălim.”

Of! Tot un drac!
Nu mi-a convenit, parcă mi-a căzut ceva de pe raftul din mine, dar tot era ceva, decât nimic.
Însă trebuia să fie convins că ne ducem la Paris și nu la… balamuc, în bălării.
Atunci mi-a venit ideea. „Hai să mergem noi înainte pe drumul ăla, și să lipim pe copacii de pe marginea șoselei foi de hârtie pe care să scrie mare SPRE PARIS”, i-am spus lui Răzvan.
În gândul meu voiam și mai mult. M-am gândit să scriu pe un cearșaf alb, mare, pe care am plănuit să-l montăm undeva, în drum, să vadă copilul ca lumea. Asta cu o zi înainte de a pleca.
Zis și făcut. Am ales cearșaful, l-am convins, cu greu, și pe Răzvan să realizăm prostia asta și… când mă pregăteam să scriu maaaare și frumoooos: SPRE PARIS, odată mi s-a oprit aerul în gât.

„Mă, ce dracu fac eu aici? Îmi mint băiețelul? Îl păcălesc, ca pe un mic animal inconștient, că îl duc în Orașul Luminilor? Doar pentru că nu sunt în stare să cumpăr trei bilete de avion dus-întors, pentru două zile, măcar? Să-i construiesc amintiri false? Nu! Nu pot!
Auzi! Să pun afișe pe DN1 pe care scrie „Paris”! Cred că s-ar fi tăvălit pe jos, de râs, toți șoferii care ar fi trecut, în goană, pe lângă mine…
Dragi prieteni, foști, actuali și viitori, mi s-a făcut o rușine cumplită. M-am simțit înfiorător.
Și, pe loc am decretat. Ia mai dă-l încolo de Paris! Ce? La Brașov nu e frumos? Ia să fim mai patrioți!
M-am dus la Andrei, l-am trezit din somn și i-am spus că mergem să ne dăm cu telecabina din Brașov.
„Și nu mai vedem turnul?”, a întrebat ușor descumpănit.
„Ba da, dar nu acum. Te urcă Muchinuța la Panoramic, la Brașov, e mai mișto decât pe Eiffel, ai să vezi! Și te las să arunci cu avioane de hârtie, îți fac eu în mașină…”
M-a luat în brațe și m-a strâns tare, tare, cu mânuțele lui dulci și albe ca niște gâturi de lebădă.
„Ești cea mai bună mămică din lume!”
În piept mi-a înflorit pe loc un cireș fierbinte ca un vulcan alb.
Am plecat fericiți.

DFM, 8 ianuarie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!