În copilărie nu pricepeam deloc cum de un kilogram de fulgi e la fel de greu ca un kilogram de ciment, de cuie sau de mălai. Râdeți de mine cât vreți, nu mă supăr! Aveam de rezolvat probleme la școală despre așa ceva și nu-mi ieșeau niciodată.
Tata îmi explica, așa cum putea și cum știa el, dar eu, nimic!
Aveam opt sau nouă ani, eram destul de mare, însă tot nu pricepeam.
„Cum, dom’ne, să fie la fel de greu un kil de pene în comparație cu un kil de cuie?”, făceam eu pe deșteapta. „Tata habar n-are! Ceva nu e în regulă la problemele astea!”
Și mai rău se înfuria când îl înfruntam, în prostia mea. Mă lua cu chestii superioare mie, cu gravitație, cu forțe, cu niște cantități scalare…
Mă uitam la el ca curca-n crăci și, când nu era atent la mine, pentru că încerca să-mi explice, deja începeam să mă joc cu creionul, să-l mușc (era din ăla moale, cehoslovac — zob îl făceam!), să-i dau bobârnace.
„Mă, tu mă asculți? Înțelegi? Sau vorbesc ca tâmpitul cu pereții? Eu îți explic ceva științific, și dacă te întreabă la școală să nu stai ca muta, să răspunzi! Kilogramul este unitatea de măsură pentru masă. Masa, adică… uite, tu, eu, avem masă — așa se numește. În știință și inginerie, greutatea unui obiect este legată de forța care acționează asupra obiectului, fie datorită gravitației, fie unei forțe de reacție care îl ține pe loc…”
Și de aici mă pierdea cu totul, definitiv. Nu pricepeam o iotă! Cum, masă?
Îl întrerupeam:
„Eu sunt o masă, ca la bucătărie?”
Tata se oprea disperat. Nu mai știa cum să-mi explice.
„Nuu! Ăăăă… masa reprezintă cantitatea de substanță conținută într-un corp…”
Băteam din buza de jos: brbrbrbrbr, fleașc!
O mai auzeam pe mama cum ne chema la masă și discuțiile pe tema asta se încheiau brusc.

Într-o zi, însă, m-a întrebat învățătoarea, la școală, ce e mai greu: un kilogram de pufuleți sau unul de pietriș?
„De pietriș!”, am răspuns mândră de mine, rânjind fasolea la ea.
„Stai jos! Patru!”

Am venit acasă șucărită, cu bot și lacrimi în colțul ochilor.
Când i-am zis tatei, s-a enervat așa de rău, încât am crezut că mă bate — cu toate că el nu prea făcea asta, detesta să mă lovească. Și-a aprins o țigară, a fumat-o rapid, apoi…
Ce credeți că i-a dat prin cap? A luat o pernă, a tăiat-o și i-a scos fulgii. Ca să-i văd eu! I-a pus într-o pungă din plastic și mi i-a cântărit în față. Aveam un cântar vechi, de mână, cilindric, cu cârlig și arcușor. Fulgii aveau în jur de 800 de grame.
„Dani, observi?”
„Da, tată!”
A scos penele și le-a aruncat pe jos. Urma să le vârâm în fața de pernă înainte să vadă mama.
Apoi a luat niște mălai, l-a turnat și pe ăla în pungă, să fie o cantitate aproximativă. Mai scotea, mai adăuga. Mai fuma o țigară. Când cântarul a arătat aproximativ aceeași greutate, tata m-a întrebat:
„Ei, acum înțelegi? Ai văzut ditamai punga cu fulgi? Are aceeași greutate cu ceea ce avem acum în aceeași pungă.”
Tocmai atunci a intrat mama pe ușă:
„Ce-ați făcut, măăăă?!”
Tata s-a speriat atât de tare, că a scăpat tot mălaiul peste fulgi, iar eu am început să țopăi de veselie.

De atunci, nu l-am mai întrebat niciodată, dar el, mereu mă lua peste picior cum prindea ocazia. Chiar și la nunta mea:

„Ia, zi: ce e mai greu? Un kilogram de ciment sau unul de vată?”

Râdeam în hohote împreună și numai noi știam de ce.

DFM 8 august 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!