Piața Universității. 7 august 2025. Aerul e greu și fierbinte, dar nu doar din cauza caniculei. E căldura trupurilor, a inimilor adunate aici.
Pe asfaltul încins, o boxă portabilă lasă să curgă primele acorduri din „Imnul Golanilor”. Peste 150 de oameni au venit. Unii stau tăcuți, alții cântă cu ochii închiși. Lacrimi. Șoapte. Furia surdă a unei generații care încă nu a fost ascultată.
Ziua fusese declarată oficial zi de doliu național pentru Ion Iliescu.
Dar aici, în Piață, se trăiește altfel: nu doliu, ci memorie. Nu liniște, ci glasuri. Nu uitare, ci amintire.

„Era să nu apucăm ziua asta”
Un bărbat desface o sticlă de șampanie și spune simplu, fără patimă: „Era să nu apucăm…”. Nu-i nevoie să spună mai mult. Cei din jur înțeleg. Unii zâmbesc amar. Alții se uită în pământ. Din difuzoare începe „Vino, Doamne” a lui Vali Sterian. Cântecul umple aerul. Îți intră în suflet.

Nu e o manifestație mare. Nu zbiară nimeni: „E țara mea, băăăăă!”
Sunt foștii „golani”. Reali. Cu povești. Cu traume. Cu o memorie încă vie, ca o rană care nu s-a închis.
Jandarmeria a transmis că protestul nu are autorizație. A avertizat, a stat deoparte. Oamenii au rămas. Cu decență. Cu demnitate. Cu durerea lor.

Rochia roșie care n-a mai contat
Cătălina povestește cum în 1990 avea 16 ani și visuri. Unul dintre ele – o rochie roșie de catifea, prea scumpă pentru părinți, dar promisiunea era acolo. Întâlnirea cu mama în centru, în ziua aia, n-a fost despre rochie. A fost despre supraviețuire.
„Ne-am trezit față-n față cu minerii. Ne-a salvat un necunoscut, ne-a dus la metrou. Rochia? Nu mai conta. Conta că eram tefere.”
Lângă ea, o femeie plânge în tăcere. Mai încolo, un bărbat citește, cu voce calmă, numele victimelor Mineriadei. Cineva a scris pe un carton: „Justiție pentru morții fără cruce.”
„Tatăl meu a fost bătut pentru că avea barbă”
Horațiu povestește simplu, dar fiecare cuvânt lovește:
„Tata mergea la muncă. L-au prins pentru că părea ‘intelectual’. Avea barbă. L-au bătut până a leșinat. Poliția nu l-a dus la Măgurele ca pe ceilalți. Era prea rău. L-au lăsat în fața blocului. Am coborât și l-am ridicat de pe asfalt. Era o carne zdrobită. De atunci n-a mai fost același. A și murit între timp…”
În jurul Pieței, lumânări. Fotografii. Mesaje. Amintiri care nu vor să dispară.
Oameni, nu lozinci
Ce s-a întâmplat în Piață n-a fost doar un protest. A fost un ritual. O comemorare alternativă. Un spațiu civic de memorie unde fiecare a venit cu durerea lui. Cu povestea lui. Cu vocea lui.
Nu au fost scandări goale. Nu s-a strigat de dragul de a striga. A fost durere reală. Trăită. Nemascată. Și, poate cel mai important, a fost demnitate. Demnitatea de a nu uita. De a nu ierta în tăcere. De a spune, chiar și acum, după 35 de ani: „Știm ce s-a întâmplat. Și nu ne vom preface că n-a fost.”
Într-o zi în care autoritățile au cerut tăcere, oamenii din Piața Universității au ales să vorbească. Fără ură, dar cu adevăr. Fără spectacol, dar cu sens.
„A fost odată ca-n povești, a fost în România…”
Și e încă. Aici. În vocea celor care nu uită. În inimile noastre, a celor care au trăit Piața Universității, în numele celor bătuți de mineri. În numele celor care și-au părăsit țara după aceea!
„De ce nu încetați acest cumplit război?
De ce vă gândiți numai la voi?
Și nici nu vă pasă de mama care-și plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălți de sânge
Și nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt!” – Vali Sterian-
DFM 8 august 2025
Foto: Cătălina Lupu, aka sor-mea. 😉
Mulțumesc!

„Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții” (Ezechiel 18:2) Cam 3 generații după mineriadă, oricine venea din Valea Jiului, urmaș direct sau indirect al minerilor trebuia să aibă interdicție să intre în București. Interdicție nu în sensul de oprire a accesului ci să nu poată să se integreze niciunde, să nu îl angajeze nimeni, să nu fie acceptat în grupuri, cluburi. Să meargă acasă să spună tatălui, unchiului, bunicului sau vecinului, ani la rând, „din cauza ta!” Poate ar fi bine să specific: tata și fratele meu au fost mineri. Mulți prieteni și foști colegi au lucrat în minerit. Chemarea lui Iliescu și a securiștilor de lângă el a sunat și la noi, trenurile erau gata, dar din Maramureș nu s-a dus nimeni.
Și eu am un străbunic miner. Din Bihor.