Nu pot să iert. Și nici nu simt vreo vină că nu pot. Pentru că nu e vorba despre ranchiună, ci despre memorie. Despre viețile pierdute. Despre speranțele zdrobite. Despre mineriade, despre tineri bătuți, despre dezbinarea societății, despre o democrație violată chiar în zorii ei.

Pentru unii, Ion Iliescu a fost omul tranziției, o figură istorică de neocolit. Pentru mine – și pentru alții ca mine – a fost o frână. O umbră grea peste decenii. O mască zâmbitoare peste o realitate brutală.

Îl văd, încă, în 1990, mulțumind minerilor din balconul Guvernului. Eu eram acolo. Treceam printre ei.

Îl văd zâmbind în timp ce alții erau bătuți pe străzi. Îl văd trimițându-l înapoi pe Regele Mihai – un gest de o lașitate istorică, pe care nu l-a explicat niciodată cu adevărat. Îl văd construind, cărămidă cu cărămidă, sistemul care avea să devină FSN-ul, apoi PSD-ul, cu toate metehnele lui care ne sufocă și astăzi.

După 1989, am sperat. Speranța parcă alerga pe străzi. Oamenii credeau că, în sfârșit, se terminase cu vechiul. Dar vechiul s-a întors repede, înțolit cu blugi turcești. Cu Iliescu în frunte. S-a întors cu mineriadele, cu „Moarte intelectualilor!”, cu „IMGB face ordine!”, cu „Noi muncim, nu gândim!”, cu dosare fabricate, cu români arestați pentru că aveau curajul să spere.

Și România a pierdut. Ani. Vieți. Demnitate.

Am cunoscut durerea tăcerii. Și dezgustul complicității. Nu mai știm nici azi cine a tras. Nici de ce. Nici dacă s-a vrut democrație sau doar o fațadă. Dar știu sigur că pe Iliescu nu-l voi putea ierta. Pentru mine, el e simbolul unei trădări istorice care râde ca proasta.

Nu e frumos să te bucuri de moartea unui om. Nu e creștinește! Nici nu o fac. Dar nici nu pot să mă prefac că am uitat. Sau că a fost un simplu „personaj politic complicat”. Nu! Iliescu nu a fost doar „complicat”. A fost dăunător. A fost toxic pentru România. A fost un insecticid cu piretru! Un om care a mimat democrația și a consolidat, de fapt, sistemul care încă paralizează această țară.

Nu pot să tac când aud că i se pregătesc „onoruri”. Onoruri pentru ce, vere?

Nu pot să privesc în altă parte când oameni care n-au cunoscut violența de atunci ridică din umeri și spun că „așa e protocolul”.

Nu. Nu e despre ură. E despre adevăr. Despre memorie. Despre onoare – nu a lui, ci a celor care au murit visând la o Românie dreaptă. E despre tăcerea statului, care n-a știut să facă dreptate. E despre victimele care au ajuns să își înghită furia timp de 35 de ani.

Iliescu a murit. Dar nu e o figură care să merite glorificare. E o rană care nu s-a închis. Și nici nu se va închide cu funeralii oficiale. S-ar închide, poate, cu o recunoaștere sinceră a greșelilor. Cu un gest de rușine asumată. Dar cum să ai parte de rușine, când cei care i-au fost urmași în politică încă mai spun că e „un reper”?

Ion Iliescu nu e un reper. E un avertisment. Că dacă nu spui adevărul, istoria te calcă în picioare.

Să-l îngroape PSD-ul. Să-l plângă cine l-a slujit. Dar nu în numele nostru, al celor care am trăit cu spaima, cu greața, cu umilința. Nu în numele celor care și-au pierdut anii, visurile, demnitatea.

Pentru mine, Iliescu a fost simbolul unui timp pierdut. A unei tranziții trădate. A unei țări care a ratat startul și s-a târât ani de zile în cenușa propriului trecut.

Și da, poate că moartea egalează pe toți. Dar nu trebuie să ne oblige să uităm. DFM 6 august 2025

Interviul cu Iliescu și lecția dezgustului politic

Lucram la Radio 21. Tânără, entuziastă, cu naivitatea aia sinceră a celor care cred că dacă muncești bine, lumea te va respecta. Într-o zi, șefa mea mă trimite la sediul PDSR — așa se numea atunci partidul lui Iliescu — să-i iau un interviu. Erau în opoziție pe vremea aia, nu mai era președintele țării.

Ajung acolo. Nici nu apucasem să mănânc ceva în ziua aia. Doar apă rece, pe care mi-o oferise un tip din anticameră. Un bărbat grăsuț, brunet, cu mustață neagră. Genul de om care „știe tot” în partid.

Stăteam acolo, așteptând. Trecuse aproape o oră. El m-a privit cu un fel de milă amestecată cu complicitate.

„Ce salariu ai tu la Radio 21?”, m-a întrebat din senin.
„Destul de mic. Și nici nu am carte de muncă. Dar îmi place ce fac, sunt încă studentă, mă duc și la cursuri”, i-am spus zâmbind.
I-am răspuns sincer. Nu aveam nimic de ascuns. M-a ascultat atent, clătinând din cap. Nu cu dispreț, ci ca și cum deja știa finalul poveștii.

Într-un târziu, am fost chemată în biroul lui Iliescu. Cinci minute — atât îmi fuseseră promise. Nici nu mai țin minte exact ce întrebări i-am pus. Nu le pregătisem eu. Mi le dăduse redacția. Oricum, erau cuminți, fără colți. Iliescu a fost exact cum mi-l imaginam: rece, aproape de plastic. Zâmbea întruna, dar era gol. Fals. Îmi venea să-l ciocănesc pe spate, așa cum făcea Luis de Funes în filmul ăla cu extratereștri. Cred că ar fi sunat așa: Zbaaaang! 😉

La întrebări, nu răspundea concret, doar divaga. Îi plăcea să se audă vorbind.

Am ieșit din birou fără nici o satisfacție profesională. Nici o mândrie. Simțeam un că am un șarpe în stomac — nu doar de la foame.

La ușă, același tip cu mustață m-a întâmpinat zâmbind într-un fel ciudat.

„Auzi, da’ tu de ce nu te bagi pe un băiat deștept de la PDSR Tineret?”
Am clipit, derutată.
„Cum adică?”
„Păi… ești frumoasă, e păcat să stai ca fraiera, să alergi prin călduri, prin frig, după tot felul de tâmpiți! Nu SE MERITĂ! Tu știi câte ziariste fac asta? Și nu arată ca tine! Fii deșteaptă, nu proastă! Intră în partid! Ai de câștigat…”

Am zâmbit. Nu i-am spus nimic. Doar am plecat.

Când am ajuns înapoi la redacție, am înregistrat interviul, l-am dat pe post, dar nu l-am ascultat niciodată.

Apoi, m-am dus la colegele mele și le-am zis:

„Gata. Eu nu mai fac PDSR-ul. Mă duc mai bine la Vadim. Măcar acolo e distracție.”

Am spus-o râzând, dar în mine crescuse deja un dezgust adânc. Era primul contact real cu mocirla. Cu acel sistem care te prinde în plasă, îți promite că poți ajunge departe, dar numai dacă te vinzi. N-am vrut. Și nu regret. DFM 6 august 2025

„Copiii Revoluției și președintele Ion Iliescu

Zilele acestea se scriu povești. Despre Ion Iliescu, cu Ion Iliescu, în jurul lui. Multe par omagii. Altele, tăceri prea grele. Am simțit că trebuie să scriu și eu una. Nu cu patimă. Cu durere. Cu silă. Cu acele amintiri pe care ți le încuie mintea într-o cameră fără ferestre, dar care, din când în când, bați cu pumnii în ușă până le deschizi.

Era decembrie, la cinci ani de la Revoluție. Fusesem invitați la Cotroceni. Noi, Copiii Revoluției – un grup restrâns, vreo zece – alături de revoluționari mai mari, mai bătrâni, cei ce aveau deja un loc recunoscut în istoria oficială.

A venit momentul protocolar în care urma să dăm mâna cu președintele. Așa se făcea atunci. În rând, în tăcere, într-o solemnitate care mirosea a praf de dosar și a clişeu de manual. Ne-am așezat cuminți, în șir indian.

Eram a treia. Aveam paisprezece ani când fusesem arestată. În fața mea era Ana Pavel, rănită la cincisprezece ani, împușcată în ochiul drept. Trăia cu o proteză oculară. Iar înaintea ei, Dan Stătescu – copilul cu trup frânt. Împușcat la treisprezece ani, fără brațul stâng. Purta un sacou, iar mâneca îi atârna lejer, cu o eleganță tristă care nu trăda absența mâinii până sus, la umăr. Era slab, înalt, firav, cu părul lung, și o rușine adâncă în priviri. În ’90, în declarația dată la Parchetul General, după ce fusese scos din mașina în care fusese împușcat alături de mama lui, spusese doar atât: „Simțeam cum curge sângele din mine, mi-era rușine.”

Iliescu zâmbea larg – acel zâmbet inconfundabil, lipsit de sinceritate și empatie. Întinde mâna spre Dan. Dan, jenat, privește în pământ. Nu putea să întindă mâna deoarece îi fusese amputată. Nu o mai avea. Iliescu îl privește rece, nepăsător. Nu întreabă. Nu pare să observe. Trecem mai departe.

Ajunge la Ana. Ana, curajoasă cum am cunoscut-o mereu, își scoate proteza oculară din orbită și o ține în mână. Îi întinde mâna președintelui și-i lasă în palmă proteza. Firesc. Ca o întâmplare. Ca o amintire.

Nu mai știu exact cum s-a încheiat totul. Doar că m-am retras în baie. Nu mai suportam grotescul festivismului, poza golită de sens. În tăcere, am plâns. Și eu, și Ana.

Aceasta este una dintre poveștile Copiilor Revoluției. E o amintire despre umilință și despre o nepăsare care a fost ridicată la rang de conduită.

Pentru noi, acesta a fost chipul președintelui Ion Iliescu. Nimic nu-l tulbura. Nu tresărea. Își juca rolul cu o politețe protocolară sub care se ghicea o indiferență cruntă. Nu părea să vadă suferința, nici să-i pese de ea. Doar trecea mai departe, mecanic, ca și cum destinul unor copii mutilați în numele unei libertăți pe care el o înțelesese strâmb, nu îl privea. Ca și cum era altcineva acolo în fața noastră – nu „revoluționarul numărul 1”, ci un funcționar al istoriei, rămas la birou după program. Aceasta a fost prima și ultima întâlnire cu el.” Autor Anemona Popescu

„Ăsta e maistru, e intelectual!” L-au lovit chiar și după ce a căzut la pămînt, inconștient”

„14 iunie 1990, tata pleacă la muncă. Drumul lui spre șantier trecea prin Piața Universității. Ajungând în zonă, vede cum minerii căpăceau un puștiulică de 18- 19 ani. Instinctul lui de părinte a fost sa-i ia apărarea, avea și el unul de aceiași vîrsta acasă.

Grupul de mineri s-a strîns în jurul lui și i-au cerut sa se legitimeze, nemaipunînd la socoteală că avea barbă. Tata le-a dat legitimația la care unul dintre mineri a zis: „asta e maistru, e intelectual!”

S-a declanșat urgia, au început să-l lovească chiar și după ce a căzut la pămînt inconștient. A venit poliția. Din cauza stării în care era, nu l-a dus la Măgurele, acolo unde-i aduna pe cei arestați în piață, l-au cautat în buzunare, i-au luat adresa după buletin, l-au adus direct în fața blocului și l-au lăsat acolo.

M-au strigat vecinii și am coborît cu sor-mea și mama sa-l luăm.

Era o masă amorfă de carne sîngerîndă, o bucată de piele de pe față îi atârna. De atunci au început problemele lui de sănătate.

Așa că, să nu te ierte Dumnezeu, iliescule, să nu-ți găsești liniștea nici în mormînt! Sper să existe o „lume cealaltă” și acolo sa te întîlnesti cu cei de a căror moarte ești responsabil și să ai o veșnicie cu scuipați și șuturi în cur!”

– Autor Horațiu Agafiței-