Primul dinte, un incisiv de jos, cel din dreapta, mi-a căzut în august 1977. Aproape de ziua mea, împlineam șapte ani și în toamna aceea trebuia să merg în clasa întâi. Țin minte totul, de parcă a fost ieri. Luminile, parfumul florilor din curte, privirea caldă a mamei și bășcălia Bențoaiei.

Dintele se mișca din iunie, dar n-am vrut în ruptul capului să-l scot! De teamă și… din cauza unui sentiment de regret, aș fi vrut să-l mai păstrez, era al meu, îl iubeam, era frumos, alb, lucios ca o pietricică semiprețioasă, nu mă trădase niciodată și nu se cariase, așa cum vedeam la alți copii, de seama mea, care aveau dantura neagră, mâncată până la rădăcini.

Simțeam că în el mi se pitise toată copilăria.

„Nu-mi scot niciun dinte!”, zbieram furioasă prin curte, când biata mama încerca, timidă, cu duhul blândeții, să mă convingă.

„Dani, a început să-ți crească dințișorul nou, se vede cum a dat din gingie! Dacă nu-l scoți acum, o să-ți iasă strâmb!”

Nimic! Nu voiam și gata!

Din când în când, ca să-o enervez pe bunică-mea, Bențoaia, mă apropiam cam la zece centimetri de fața ei, atingeam dintele cu limba și-l flencăneam, împingându-l până la durere înainte. Bențoaia se prefăcea că se sperie:

„Tulai, Doamnie! Ni la ie, prostana, ce să mai rânjieștie, gândiești că-i bolundă! Meri la mumă-ta șî zî-i să-ț ‘ scoată dintiele cela, că de nu, țî-l scot io mintienaș cu cleștiele lu bunică-tu!”

Toți se rugau de mine: mama, tata, socialistul de tataia, care-mi promisese că mă urcă pe primăria Banu Manta, pe terasa turnului, dacă-l las pe el să mi-l scoată.

Ți-ai găsit! Nimic nu mă putea convinge.

Ajunsese în așa hal, că nu mai puteam mușca din nimic. Mă durea. Sângeram. Flutura ca un steag alb dacă suflam aerul în el, sărman dințișor. Se mai ținea într-o ață de gingie.

Fiecare dintre ai mei venea cu câte o idee „faină”: mama zicea să trag singură de el, cu mâna. Tata spunea să-l leg cu ața și…țac! Bențoaia mă ironiza, ca de obicei: „Mno, apăi, dă cu niscaiva câcat die mâță și iasă, îi vide!”. Tataia mă învăța să leg sfoara de clanța ușii. Nuuumai sfaturi bune!

Zilele treceau, iar eu tot cu dintele în gură.

Într-o zi, am prins puțin curaj și-am legat o ață de el. Singură! Era roșie și lungă cam de-un metru. Asta se întâmpla cam la sfârșit de iulie!

Am stat cu ața în gură, nu o zi! Nu două! Ci nouă!

Mâncam cu ea, îmi atârna pe piept, dormeam cu ea, cu ea mergeam să cumpăr pâine (Mvaaai! Nici acum nu ți-ai scos dintele, Dănuță, râdea vânzătoarea care mă cunoștea), cu ea mă jucam (o ascundeam în sân, pentru că ticăloșii de copii voiau să mă tragă când jucam „Țara, Țară vrem ostași” sau „Leapșa pe urlate”. (Upgradasem jocul, îl îmbunătățisem, în loc de clasicul Leapșa pe ouate, urlam în diferite moduri, era foarte distractiv!).

Într-o duminică însă, tata s-a înfuriat și mi-a dat un ultimatum: „Dacă până diseară, la ora opt, nu vii cu dintele în palmă, ți-l scot eu cu forța!”

M-am speriat. Prea vorbea serios! Se și încruntase la mine. Ce mă fac?

Am început să bâzâi. Lacrimi mari cât dudele de la Gogoșaru, mi se prelingeau dramatic pe obrăjori. Tablou de Tonitza eram, nu vă mint. Chip de copil sărman, ovcorz. 🙂

Stăteam, așa, cu ața atârnată și plină de bale. Nu-mi găseam locul. Ba ieșeam pe stradă, ba intram în curte, ba mă suiam pe biclă, ba mă dădeam cu rolele.

Bențoaia râdea de mine: „Țâpă-l pă casă, coțofană, să-ț ‘ poartie noroc!”

Se lăsa seara și începusem să tremur din tot corpul. Mă uitam la ceas. Tic-tac, tic-tac! Peste cinci minute se făcea ora fatală. Unde să mă ascund? Undeeee?

Pe stradă cineva bătea o minge, iar madam Cotelia făcea gogoși. Soarele se pregătea să apună, iar eu… să suport durerea unui dinte de care nu voiam să mă lepăd.

A apărut tata: „Ești gata?”

„Nuuuuuuu! Mai stai puțin! Încă cinci minute și mi-l scot singură!”

M-a lăsat și a intrat în casă. Atunci, ca să-i arăt cât sunt de grozavă și de curajoasă, am tras are în piept și am închis ochii: „Unuuuu, doooi, treeeeeei, aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…!”

A ieșit ușor. Prea ușor! Am simțit o usturătură scurtă, apoi un strop de dulce. Locul de care se ținuse viteazul meu dinte zvâcnea ca o părere de rău. Tot acolo, se ițeau zimții „definitivului” pe care-l port și azi cu mândrie.

Fericită, am început să țopăi și să zbier ca apucata: „L-am scoooos, l-am scooos! Uraaaaa!”

„Aruncă-l pe casă!”, a zis mama. Și, fenomen extrem de rar, am ascultat-o.

Zbâââârrrr! Dințilicul a plonjat peste capul meu, direct pe acoperiș. Zbang!

Am oftat zâmbind știrbă, iar cerul de deasupra curții a devenit sângeriu ca gingiuța mea.

DFM 8 iulie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! Foto DFM (dințilicul fiului meu) 🙂