Mă aflam în autobuzul 301, venind dinspre Romană. Pe la Perla se urcă un bunic și băiețelul lui, de vreo zece ani. Curați, normali, mai mare dragul, la prima vedere.

Mi-au râs ochii, pentru că mi-am imaginat că e Andrei cu tata… Și gata, gândurile au început să țeasă povești gen: cum ar fi fost dacă tata mai aștepta nițel și n-ar fi plecat de tot… Mi-am ucis un oftat și nu l-am lăsat să iasă din piept.

Când, ce să vezi? Se întâmplă ceva, care-mi rupe tot visul. Bunicul, fără să-i pese de nimic, își pune picioarele pe scaunul din față, de parcă ar fi fost acasă la el, în fața televizorului. Măcar acolo s-ar fi descălțat.

Nepoțelul drăgălaș, țuști, face și el la fel!

Puterea exemplului!

Nu-mi venea să cred! Am rămas cu gura căscată! Dar până să mă dezmeticesc, o femeie îmbrăcată sărăcăcios, vai de viața ei, cu o broboadă veche, cu papuci în picioare și o pătură pe spinare, îi ia, imediat, la trei păzește pe cei doi: „Bă, niesâmțâțâlor! Picerili jos dă pă scaun, că acu vă spui la șofer! Călcați cu pantofii pân mizerie și căcat dă câne, dup-aia le puneți pă scaunele autobuzului… Rușine, om bătrân! Ce educație îi dai tu la copilu ăsta?”

Și, văzând că bunicul nu dă copitele jos de pe scaun, femeia începe să bată în geamul șoferului și să strige: „Domșofer! Ie unii aici, cu pantofii pă scaune!”

În clipa aceea, moșul se supără, își ia nepotul de mână și coboară, (era o stație!).

Am reușit să-i fotografiez în momentul în care se pregăteau să plece.

M-am uitat la nepot, să văd ce face. Cu o ură perfectă, suverană chiar, a rânjit cu răutate, ridicând mâna dreaptă și arătându-ne tuturor deștul mijlociu. Să ne învățăm minte!

Kanieț filma.

DFM 2 februarie 2025