Autor Radu Paraschivescu

„Pentru cei tentați să creadă că nesimțirea ambulantă se manifestă doar pe străzi, șosele și autobuze, am o veste proastă. Nici deplasare cu trenul nu e scutită de primejdii. Nesimțitul feroviar interpretează o partitură diferită de cea a omologului rutier, însă efectul este același: indispunerea celor din jur.

Dacă un drum cu autobuzul durează uneori un sfert de oră, călătoria cu trenul se poate întinde de la două, până la zece ore. Variantele de evadare ale victimei sunt practic inexistente. (…)

Odată urcat în tren, ești la dispoziția celui care ți se așază alături, vizavi sau pe diagonală.

Cea mai frecventă și totodată cea mai plastică uvertură a nesimțitului feroviar este descălțatul. Firește, e deplasat și ridicol să ți se pretindă să le dai bună ziua celor pe care-i găsești deja instalați la locurile lor. Cum, Doamne iartă-mă să te adresezi cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată în viață? În schimb, lepădarea de încălțări e o formă cordială de spargere a gheții, un artificiu simplu, prin care institui un climat familiar, prietenesc. Experții unui acest gen de comportament recomandă ca între așezarea pe scaun și descălțare să nu treacă mai mult de zece minute. Îți aranjezi bagajul undeva deasupra, scoți teancul de ziare sau integrame care-ți asigură confortul intelectual până la coborâre, te uiți pe câteva titluri, te întinzi comod, preluând o parte din spațiul vital al celui din față, și treci la fapte. Cu ochii contemplând indiferent peisajul ce își schimbă conținuturile în viteza trenului, îți ieși din papuci la propriu. Totul trebuie să se petreacă agale, firesc, învăluitor și inexorabil. Vârful pantofului stâng împinge cu o subtilă insistență călcâiul pantofului drept, până când piciorul se eliberează din nemeritata strânsoare. Urmează o scurtă pauză, în care ai grijă să-ți miști nițel degetele în ciorap, ca să le dezmorțești, în vederea secvenței următoare. (…) Ritualul descălțării în tren își pierde din pregnanță dacă nu e pregătit cum se cuvine. N-are niciun haz, dacă ai șosetele curate sau întregi. Martorii siderați ai spectacolului trebuie să vadă și, în egală măsură, să simtă că ți-ai dat jos pantofii. E la mintea cocoșului, așadar, că ciorapii arătați partenerilor de drum trebuie să fie rupți, găuriți și să miroasă a dormitor cazon după trei zile fără apă la robinet. Se recomandă stăruitor folosirea șosetelor flaușate, care se împut mai repede decât celelalte, mai ales pe timp de vară.

Pentru un frison suplimentar, se poate merge la amănuntele următoare: prin gaura din dreptul degetului mare e bine să iasă măcar o parte dintr-o unghie netăiată de săptămâni întregi și tivită cu o dungă negru-verzui. (…) De aici încolo, e vremea urmărilor. După momentele de consternare inițială, vecinii de compartiment ai nesimțitului dau primele semne de viață. Nările se strâng asuprite, nasurile se strâmbă haotic, gurile se pungesc veșted, ochii ies neîncrezător din orbite, sprâncenele se arcuiesc. (…) Când poluantul odorific începe să le inducă pasagerilor senzația de pre-leșin, cel aflat mai aproape de geam recurge la soluția disperată. El trage de mâner, animat de speranța unei guri de aer întremătoare. De obicei, în clipa asta se petrec două lucruri. Fie geamul e înțepenit și nu se deschide, fie operațiunea e jugulată brutal de nesimțitul însuși, care acuză curentul. Dacă-ți duci mâna la nas și te strâmbi, ca să-i dai de înțeles că pute, îți răspunde tot printr-un gest. Mâna lui se îndreaptă spre propria ureche, în care abia în clipa aceea observi că se zărește ceva alb, care blochează timpanul. E micul tampon de vată care asigură protecția auriculară. Căci nesimțitul e pe deasupra și ipohondru, iar vocea rațiunii nu are nicio șansă să fie auzită. Duhoarea din compartiment urcă spre doza letală, însă nesimțitul tot nu se înduplecă.

„A, ești boier? Ai nasu fin? Păi atunci cumpără, nene, tot compartimentu și n-ai decât să stai cu geamu deschis pân la loc comanda.”

Lupta e câștigată clar de nesimțit. Resemnați și cu batistele la nas, pasagerii de pe celelalte locuri îl fixează cu o solidaritate îndurerată. (…)

În funcție de căldura din tren, pot exista, firește, și alte lejerități vestimentare. Nimic nu-l oprește pe nesimțit să-și dea jos cămașa, de exemplu. Faptul că la 15 cm. de el subzistă axfisiată de indignare o femeie nu-l înhibă. Nesimțitul se simte întotdeauna stimulat de stupoarea celorlalți. În cazul acesta, debarasarea de cămașă face posibil accesul direct al privitorului la un articol de îmbrăcăminte cu profunde reverberații în mentalul masculin al românului. Este vorba de maioul cu găurele, o delicatesă de garderobă care îmbracă rotunjimile ventrale într-o teacă perforată prin care iese ba un coș nestors, ba un fie de păr rebel, ba un neg discret ca o stafidă și închis la culoare ca o căcărează. Maioul cu găurele este un accesoriu drag inșilor care se respectă. Textura lui inconfundabilă îl transformă în instrument de legitimare. Cine poartă așa ceva e bărbat în adevăratul sens al cuvântului, nu un fătălău nătâng sau dilematic. (…)

Unul dintre gesturile la care nesimțitul feroviar apelează aproape din inerție este scobitul în ureche. Cei care stau lângă el trebuie să simtă că pentru ei face lucrul ăsta. Căci nesimțitul e generos cu propriile descoperiri și ține să facă lumea întreagă părtașă la savoarea și farmecul lor. (…) Așa stând lucrurile, și contrar propriei voințe, ochii îți sunt atrași magnetic spre zona unde se împlinește ritualul scobitului. Unealta optimă pentru o atare operațiune este degetul mic al mâinii nesimțitului, dotat, firește, cu o impunătoare unghie lăsată să crească patru-cinci centimetri. Abia după ce va fi trecut acest criteriu, inserția metacarpiană se va produce plenar, cu efectele scontate. Degetul se introduce hotărât în ureche, iar prelungirea lui cornoasă forează temeinic, în spirale precise ca incizia de bisturiu, pe durata a treizeci-patruzeci de secunde. Pe urmă au loc extragerea degetului și studierea lui cu un ochi de specialist. Recolta de cerumen din vârful unghiei se cere privită detașat, cu o curiozitate bine controlată, de entomolog care descoperă o specie rară de fluture. Foarte important: nesimțitul nu întoarce spatele celorlați și nu păstrează doar pentru el magia descoperirii. Vecinii au tot dreptul să vadă și ei.

Dacă tot ți-au urmărit din ochi baletul vestibular, nu-i dezamăgi. Nu le răpi o plăcere atât de scurtă, la un drum atât de lung. Prin urmare, ține degetul proaspăt extras din afundurile moi ale urechii, la vedere, ca pe un pahar de colecție căruia încerci să-i despistezi o cât de mică imperfecțiune. Rămâi așa câteva secunde, până când toți cei din compartiment vor fi avut prilejul unei holbări fructuoase. Pe urmă, scoate-ți cerumenul de sub unghie, cocoloșește-l meticulos și aruncă produsul astfel obținut, preferabil pe pantoful doamnei așezate pe diagonală, care oricum îți dorește moartea încă de când ai deschis ușa vagonului.

Odată încheiată secvența, fă o pauză scurtă, recuperatoare, iar apoi pune-te din nou pe treabă. E imposibil să nu mai fi rămas ceva în firidele ce străjuiesc accesul spre ciocan, nicovală și scăriță.”

– fragmente din „Ghidul nesimțitului”, autor Radu Paraschivescu- carte apărută la Editura Humanitas.